Amintiri în ofsaid

Aveam doisprezece ani și mergeam cu capetele plecate, ca și cum am fi pierdut meciul încă înainte de-a începe. Cristi era singurul din clasă care avea o minge de fotbal adevărată, de piele, lucru rar pe vremea aceea, și nu-l lăsa maică-sa pe afară. Ne pregăteam să plecăm care-ncotro când Georgică emană o idee: și dacă jucăm fără minge? Ești un prost, bă, spuse Tache. Cum să jucăm fără minge? Atunci m-am băgat și eu în vorbă: băi Tache, tu ești prost, nu Georgică. Păi nu ne jucăm în pauza mare de-a războiul fără să avem tancuri sau de-a mușchetarii fără să avem spade? Așa că de ce să nu putem juca fotbal fără minge? Tuturor ni se păru un pic aiurea dar ne-am ridicat și am mers pe teren. Nu pierdeam nimic dacă încercam. Am făcut echipele și am început să ne dăm pase imaginare, să tragem șuturi și să ne aruncăm la picioare simulând deposedări spectaculoase și driblinguri reușite, nemaivăzute pe pământ. După vreo zece minute deja ne plăcea, prinsesem trucul fotbalului fără minge. Cu toții ne simțeam cei mai buni fotbaliști și o demonstram pe teren, nu doar cu vorbe, ca alții... S-au marcat goluri incredibile, s-au ratat penalty-uri imposibile și s-au văzut ratări uluitoare. Meciul s-a încheiat la egalitate, evident, dar a fost un scor netrucat, promit. Am lăsat mingea acolo, în poartă, ca martor mut al celui mai frumos meci de fotbal jucat vreodată.