Paște fericit, cal al melancoliei!

Râul de licurici aninați la capătul de sus al unui băț de ceară nu se oprește. Dimpotrivă, se îngroașă cu fiecare stradă adiacentă marelui bulevard care coboară de la biserică. Mii de lumânări aduc răsăritul mai devreme. Se păstrează liniștea în lume. Cu picioarele pe pervaz, în diagonală cufundat în fotoliul cu fund adânc, stau și privesc de la etajul patru cortegiile tăcute. Zece ouă roșii se uită și ele din coșul de pe frigider, care mai leuștenite, care mai încondeiate sau lipsite de tatuaj, după personalitatea fiecăruia. Þinând companie râului de licurici din stradă, mii de miei zburdă voioși pe altă lume, trimiși scurt, zilele trecute, de cuțitul întreprinzătorilor în ale tradiției pascale. Drobul e cald, miroase a mărar până la steaua de pe care bunicii și tata mă veghează iar vinul roșu freamătă de nerăbdare să inunde vene, inimi, creiere, vise, la masa unde stau prieteni și dușmani deopotrivă. Săptămâna în care porțile Raiului stau neferecate își anunță sfârșitul și iar am uitat să profit. Dar cu motiv, anul ăsta: există o fărâmă de speranță undeva acolo jos, adânc în măruntaie, cum că lumina se ia, mieii se taie, ouăle se vopsesc, drobul se linge de pe degete și oamenii ciocnesc cu un scop frumos, altul decât religia.