licuriciul

Licuriciul Sorin-Lucian IONESCU (lui Horațiu Mălăele) Fusese un week-end de pomină. Paul și cîțiva prieteni comuni găsiseră o cabană undeva, în munte, destul de aproape de șoseaua principală. M-am dus cu inima îndoită; nu-mi prea imaginam ce poate ieși mișto, la o cabană atît de-aproape de lume. Pînă la urmă totul fusese ok: gagici, grătare, chestii, așa că reușisem să bem cîteva lăzi de bere și, cînd berea s-a terminat, apropierea de “civilizație” s-a dovedit benefică: am dat o fugă și-am mai luat, încă o dată pe-atîta. Acum mă-ntorceam spre oraș fără nici un chef, dar destul de vesel că nu pierdusem aiurea și sfîrșitul ăsta de săptămînă, prin praful și aerul de nerespirat al capitalei. Se-ntunecase deja cînd am intrat pe șoseaua națională, era doar sfîrșitul verii, vorba aia. Stăteam în dreapta – Anda conducea mașina mea, eu n-aveam niciun chef, dupa-atîta bere. Mai aveam două sticle la mine, pe care le-am băut pînă să ieșim din munte, pe serpentine. Cînd s-au terminat și astea, eram deja “full loaded”. Daca s-o inventa wc-ul mobil, sub orice formă va arăta invenția asta, mai puțin dacă va semăna cu o “ploscă” de spital, voi fi primul care s-o aplaude. Coborîsem deja binișor, spre dealuri, cînd am simțit că nu se mai poate. Þin minte că mi-am exprimat destul de zgomotos dorința mea tumultoasă – am rîgîit, sau ceva în genul ăsta - să fac ceva în mijlocul naturii, dar într-un loc cît de cît mai ferit, ce mama dracului. Anda a găsit un refugiu undeva, lîngă-o pădure destul de deasă. Am dat buzna spre lizieră cît am putut de repede, m-am și împiedicat, cît p-aci să vin gramadă. N-am înaintat mult, doar cîțiva pasi, cît să am în spate doi-trei pomi și mașina din șosea. Tocmai mă descheiasem la șliț și mă pregăteam să pun “furtunul” pe incendiul imaginar din iarbă, cînd l-am văzut. Licuriciul. Dragul de el, licuriciul. Nu mai văzusem licurici din copilărie. Chiar m-am mirat: cum dracu’ n-am mai văzut licurici de-atîta vreme, că doar ieșeam destul de des la iarbă verde? Cînd eram mic, la noi la țară, îi urmăream primăvara, printre tufele de liliac din spatele casei. Mirosul ăla de flori și luminițele lor verzi aveau ceva mistic și tonic, în același timp: era vară, deci vacanță și nimic – nici măcar apropierea anului scolar – nu ne putea strica bucuria. Acum, mă uitam la licurici ca tîmpitul și abia dupa cîteva secunde am realizat că-l udam vîrtos, iar el tot clipea, verzui, mititelul. Am simțit un cuțit in inimă, m-a apucat mila: uite și eu, ce nemernic, să urinez ca nesimțitul pe un biet licurici singuratic... Poate ultimul! Chiar, unde-or fi sutele de licurici de altă dată, ai copilăriei?... Am terminat ce aveam de făcut și m-am întors, cu un aer vinovat, la mașină. Mare nemernic, animalul ăsta de om – pic de respect n-are pentru natură! Am plecat mai departe, spre măruntaiele capitalei. După vreo zece minute am vrut să sun acasă, să spun că mă-ntorc. Probabil că nevasta-mea era deja un pachet de nervi, după delegația asta a mea dubioasă, taman la sfîrșit de săptămînă. O să-nceapă iar panarama. O simțeam și pe Anda nervoasă, că mă-ntorc iar la “aia”. Dar “aia” e nevastă-mea. Asta este... Cînd mă uit mai bine, nu-mi văd telefonul. Îl caut - nu-l găsesc. Anda, zic, oprește, dragă, că nu-mi găsesc telefonul. Ea oprește. Mă dau jos, îl caut sub scaun, între scaune, sub bord: nexam. Trebuie să ne-ntoarcem, zic, să vezi că mi-am pierdut telefonul acolo unde m-am pișat, mai devreme! Nu-ntorc, dragă, face ea, țîfnoasă, pentru un căcat de telefon?!?... Întoarce, fă, tu-ți neamu’ mătii, c-am dat pe el o mie de euro, nu-i o gioarsă! A-ntors, pînă la urmă, plină de draci. Gata, mi-am zis, în sinea mea, cum ajung acasă, ăsteia îi dau viteză, o terminăm, nu-mi mai trebuie. Am găsit ușor locul unde oprisem mai devreme – era lîngă un pod, vreo zece kilometri mai în spate. Se-ntunecase de-a binelea și n-aveam nici lanternă, baga-mi-aș picioru’! În fine, am nimerit destul de ușor. M-am uitat instinctiv după licurici; nu mai clipea deloc. Dispăruse pata aia verzuie, intermitentă, ca un semnal luminos, de... În clipa aia m-a cuprins o banuială: cînd coborîsem prima dată din mașină, lovisem ceva cu piciorul, ca o piatră, care zburase-n tufișuri, cam la distanța aia. Mi-a stat inima, da’ mă umfla și rîsul. M-am aplecat și-am căutat prin iarba udă. L-am găsit, în cele din urmă. Tocmai mă pișasem pe ultimul model de telefon Nokia. 23 mai 2007