K.in și Ab.l

I. CAIN Stau cu o mînă spînzurată pe portieră, așa cum fac adesea, peste buza căzii, cînd mă uită D-zeu în apa călîie. Senzația este aproximativ aceeași: că plutești în ceva nedefinit, care îți dă o senzație și de bine, și de „lasă-mă-n dracii mei, că n-am chef de nimeni!“. În timpul ăsta, și-ntr-un caz și-n celălalt, timpul trece pe lîngă tine, de-i auzi vîjîitul pe la ureche. O fi vîntul sau apa picurînd pe degete, cînd te scufunzi în cada prea plină, dar eu am senzația că de fapt, pe lîngă mine trece timpul; ă vezi: se spălau o dată dimineața, în mare și-o dată seara, în lacu’ Siutghiol. Atunci a ieșit bancu’ ăla, cu metoda de regulat mioritică, „glaspapier“: o sulă-n ea, una-n nisip! Cît vedeai cu ochii, de unde se termină Mamaia și pînă spre Midia, numai pizdă străină, venită să facă nudism, pe bani puțini. Cazarea costa cît o cafea pe zi, acolo, pe la ei. Macheală la discreție, nu prohibiție, nu bărbat care s-o reguleze la cap că și-a parcat Volvo în mijlocul drumului. Mai un chelner cu o sculă ca de măgar, mai un student cu burta lipită de foame, mai un moldovean stătut, care n-a mai văzut în viața lui crăpătură blondă, da’ ce zic eu: albă ca laptele, de zici că-i oxigenată! Era ca la cules de mure, în pădure, adică doar să bagi mîna și cariciu’ printre tufe și s-o culegi. Ce SIDA, ce taclale, ce cofetărie: acolo, tată, încălecată pe loc și la botul calului. Îți spune mandea: muia a intrat în România pe la Marea Neagră, dacă nu cumva obiceiul ăsta strămoșesc nu se retrăsese în munți, o dată cu legionarii, cînd au venit comuniștii la putere! Sau poate că nu, chiar ei erau niște muiști de le mergea buhul, da’ se executa pe blat, pe sub mînă. Prin anii șaizeci s-a făcut și revoluția sexuală, după ce ai noștri dovediseră, da’ ce zic eu, puseseră în practică: bă, noi am făcut de căcat comunismul, ca să facem și capitalismu’ e o joacă, chestie de luni, poate chiar zile! Dacă nu era Miorița, s-ar fi perpetuat o baladă populară despre felația din caval, ca la noi pe litoral! O epopee despre poziția 69 „avant la lettre“, cînd încă nu se chema așa, ba dimpotrivă: 67 sau 68, adică io ți-o fac și tu-mi rămîi dator, o dată sau de două ori, nu contează. Plaja însăși e o formă de regulat, între uscat și apă, uite cum intră una-ntr-alta, dînsu-ntr-însa, face spume, slobozește, se freacă, lasă alge, scuipă melci, scoici, căluți de mare. Iar mai sus, în Deltă, toate păsările vin vara să se fută, migrează, ajung leșinate, după mii de kilometri zburați ca bezmetice și, așa rupte de oboseală, se calcă pe malul bălții, depun ouă, clocesc și mănîncă pește, cît e vara de lungă. Auzi, pește, cel mai al dracului afodisiac, de-aia beau lipovenii și toți pescarii, să-și mai domolească din porniri, să n-ajungă să și-o tragă-n cur unii la alții, toarnă în ei votcă pînă devin impotenți, își bat nevestele „în loc de“ și pe copii - pe ăștia fără motiv, lasă că află ei, cînd or ajunge pescari, ba află mai dinainte, de cînd li se scoală prima oară și simt subit, chiar în clipa aia, nevoia să toarne votcă în ei, ca tîmpiții. Uite-te la ăia, jidanii de la Marea Moartă, au prins deja șmecheria: extrag nu-ș ce minerale din apa sărată și fac afrodisiace pe care le vînd pe bani buni, pînă și arabii cumpără, nu se mai uită cine le-a făcut, numai să li se scoale, pînă la adînci bătrîneți. Marea e dată dracului. În ea cresc și rechinii și calamarii, alte bunătățuri după care aleargă cu limba scoasă și baierele deschise la pungă orice pulă-bleagă mai cu dare de mînă. Se spune că, în fiecare secundă, la o populație de 24 de milioane sînt în curs de executare cîteva mii, poate chiar zeci de mii de copulații, au loc sute de ejaculări și, proporțional, ceva mai puține orgasme, că fie și măritate, nu toate femeile au parte de cerul al șaptelea. Media pe tot anul o ridică litoralul, mai dihai decît punctează „muntele“. Oricît s-ar călări amatorii de drumeții prin pădure, n-ajung nici la degetul mic ălora care și-o pun prin apă, sub apă, pe nisip, prin hoteluri, sub dușuri și iar noaptea pe plajă, prin boscheți, pe sub bărci, printre plase, pe mătasea broaștei, prin trestii, sub păpuriș, sub pescăruși, pe stabilopozi, printre cîrlige de pescuit, în larg, la țărm, pe mesele teraselor închise, prin ghioluri, la nămol, la sanatoriul din Techirghiol, sub mofetă, pe mochetă, sub chiuvetă, pe toaletă, în chicinetă, sub noptieră, pe frapieră, prin butonieră, uite cum începi să găsești rimă pornind numai de la regulat, rimă pe care să i-o vinzi la kilogram lui Adrian Păunescu, să se iubească cu ea pe tunuri și să și-o bage în cur, de unde să scoată tone și iar tone de volume de versuri!“ II Îl aud, ca și cum ar fi aici, lîngă mine, pe prietenul cu pricina. Cînd zaci fără rost și orizont într-un hîrb încins, la unșpe noaptea, îți vin prin cap o mulțime de gînduri. Te imaginezi cum ar fi fost să fii însurat cu prima nevastă, cu trei copii de gît, rată la casă și bani împrumutați de la socri ca să schimbi mașina cu una mai acătării. Program fix de venit acasă, pe la patru-cinci după-amiaza, transpirat ca un porc și cu chiloții murdari de căcat. Vii și găsești apa caldă oprită, ba chiar și aia rece abia curge, parcă se pișă. Cauți papucii - nu-i găsești, a plecat ăla mare cu ei pînă-n capătul blocului, să ducă gunoiul, tu-l în paște pe mă-sa, iar vine cu ei murdari, după ce-a călcat în borîtura cîinelui ălora de la parter. Vii așadar acasă, dai să te speli da’ n-ai cu ce, mîncarea s-a terminat, pune mîna și fă-ți un sandvici, singur, fiindcă urîta și scroafa de nevastă-ta s-a culcat, ca o nesimțită. E iar la ciclu - a cîta oară, luna asta?!? - și-i cu capsa pusă, are chef de scandal: că de ce curge iar closetu’, pute toată baia a urină, a venit și dobitoaca aia de dedesubt și-a făcut un scandal monstru, că i s-a udat tavanul, căca-m-aș în el de tavan, vedea-o-aș într-o zi cu closetu’ căzut în cap, făcut guler! Cum mi-ar sta, vorba e, cum mi-ar sta? Mi-ar sta ca dracu’. Lasă, parcă așa îmi stă mai bine: la 39 de ani, cu trei căsnicii ratate și cîte, cine știe, cine le-a numărat, concubinaje risipite - da, risipite - cu tot scandalul: bagaje aruncate-n stradă, uși trîntite, porcării aruncate-n față și strigături pe scara blocului, ca la ușa cortului: fă, băga-te-aș în pizda mă-tii, casa-i a mea și ușa-i a ta, fi-ți-ar neamu-n cur azi și mîine! Și să-ți fac și să-ți dreg, să știe vecinii că te montezi ca o vacă, nu știi nici s-o sugi, vorba aia, vai de capul tău de nenorocită! Și nenorocita nu se lasă nici ea mai prejos: băi pulă vopsită, io nu iau lecții de acuplat de la tine, labagiule, că te chinui o oră s-o scoli, o alta s-o bagi și două ore îți ceri scuze, ca dobitocu’! Și blocul - care nu le știa pe toate astea - le află, ba mai și învață, cu fiecare lună care trece și-n care tu, alminteri locatar onorabil și pașnic, îți plătești întreținerea. Află de la alte și alte amante, cu care ajungi să-ți verși lăturile și să-ți speli rufele împuțite în ușa apartamentului. Află că nu știi ce-i aia preludiu - sanchi! - că la poziția 69 rămîi dator cu săptămînile, ba chiar cu lunile, de ajunge biata femeie să facă febră musculară la fălci, de-atîta supt, ba mai ești și semi-impotent, cînd bei ca porcu’; că trăiești dintr-un nenorocit de salariu de conțopist, te fuți în cur pentru o mie de lei, nu cumperi nici de mîncare, joci cu toți neisprăviții cărți și zaruri, de-ai ajuns să-ți pierzi și chiloții la barbut. Pe urmă, vecinii află că ai dat-o afară din casă pe mă-ta de la țară și-ai băgat-o la azil, numai ca să-i vinzi pămîntul și să-l joci la cărți, nenorocitule. Că pe taică-tu nu l-ai mai văzut de cînd a ajuns la dezalcoolizare și în tot timpul ăsta i-ai încasat pensia, mînă-n mînă cu poștașul. Toate astea vecinii le adaugă la ce știau deja: că nu mai ai o strachină după care să bei apă, fiindcă le-ai spart pe toate în capu’ dobitoacelor care au stat, o vreme, cu tine. Că atunci cînd curva dracului te-njură de mamă, te-apucă urlatul și te tăvălești pe jos, cu spume la gură. Că o bați, invariabil, la sfîrșitul relației, îi crăpi capul cu telefonu’ și aparatul se face țăndări. Toate astea vecinii le cunosc deja, fiindcă pereții sînt subțiri, parcă-s făcuți din căcat sau din chirpici, ca pe vremea lui Pazvante. Și-a dracului panaramă țipă acum în capul scărilor, s-audă toți un secret numai de voi știut, pînă acum: că o dată, cînd erai beat, ai regulat-o “invers” și-a urlat să scoale tot blocul. Și încă unul, mai al dracului: că tu ai fost ăla care s-a pișat în lift, într-o sîmbătă noaptea, cînd ai venit beat ca un animal și nu te-ai mai putut ține! În general, cînd în patruzeci de ani te-ai întins cu tot cartierul, ei bine, atunci te știe tot orașul. Și să mă știe, dă-i în pizda mamii lor, îi dau dracului, dacă aveau coaie erau și ei ca mine, oameni liberi, nu sub fusta nevestii. Altul îți trîntește în față: bă, boule, fiecare are ce merită, poate că și tu și neamul tău, fi-ți-ar neamu’ al dracului, plătiți pentru toate păcatele strămoșilor. Un neam de bețivi și de curve, oameni fără căpătîi, adunați din patru zări, corcituri borîte de bulgari cu țigani și moldoveni, ba chiar ceva bozgori din partea mamei. Împerecheri contra legii, contra firii, copulări monstruoase între unchi și verișoare, mătuși și cuscri, cumnați și nepoate. Străbunice geto-dace pe care le-au spurcat tătarii de le-au găsit dracii, le-au călărit cazacii pînă le-au rupt în două și le-au sodomizat turcii, timp de secole. O geneză perversă, cu sex în grup, cu violuri atroce, tăvăleli prin căpițe de fîn sau direct în bălegarul din mijlocul drumului, spurcări de sînge cu boieri degenerați, ramoliți și libidinoși ori deflorări precoce, pe la doișpe ani, în grajdurile vacilor. Felații împuțite, cu te miri ce vechili de la moșie, copulări lipsite de cea mai elementară igienă, mandravele nespălate cu lunile și, peste toate, boli lumești cu complicații, cu excrescențe, cu malformații. Copii făcuți la beție, concepuți sîmbătă seara, după nuntă, pe nepișate. Progenituri tîmpite, născute înainte de termen, cu probleme de comunicare. Autiști, imbecili, retardați. Strîmbi, cocoșați, diformi. Copii născuți la începutul verii și procreați toamna la țară, cînd stă din fiert tulburelul și țăranu’ tocmai își face capul baniță, pentru mai bine de cinci luni de zile. Niște strămoși care - după ce-au recuperat pîrjolul făcut de Burebista, care le-a ars vile - au intrat într-un ciclu de viață metafizic, fără variații semnificative, de la un sat la altul: beți ca porcii și el și ea, din toamnă pînă la ieșirea ghiocelului, cînd se termină țuica și vinul. Dintr-o așa geneză perpetuată în secole, n-ai cum să fii decît tîmpit de-a binelea. Și, transbordat în mediul citadin - un sat mai mare, mai împuțit și mai imoral - să trăiești ca atare. Să perpetuezi la altă scară niște apucături porcești, ancestrale, cu care te naști, așa cum cîinele, sau porcul, sau alt patruped care nu s-a ridicat încă pe două picioare, se naște cu ele: încercarea infantilă de a se cățăra unul peste altul și de-a da din cur, indiferent că e vorba frați, masculi-purcei amîndoi. Asemeni lor, și tu grohăi vreme de cîteva zeci de ani, pînă la Ignatul oamenilor care, stilistic vorbind, nu se deosebește cu nimic de cel al porcilor. III Curva de care vă spun nu e cu nimic mai presus de alte paparude, care-și fac veacul pe șoseaua de centură. Cel puțin așa pare, la prima vedere. Noaptea, toate pisicile au ochii albaștri, inclusiv alea albe. Asta în schimb are un păr roșu ca focu’, de-ți vine pe loc să-i bagi mîna-n chiloți și să verifici dacă așa e peste tot. De multe ori, blondele cele mai blonde și cît se poate de naturale sînt de-a dreptul țigănci, cînd e vorba de blăniță: negre, de parcă s-au tăvălit cu curu’ prin cenușă. Vine și se proptește de rama prăfuită a portierei. Acum o știu, mi-o aduc aminte de la o „poștă“ timpurie, comisă cu un inginer - fost coleg de birou - și un puști plin de coșuri, văr de-al lui, pe care nici nu știu cum îl convinsese la așa o ispravă. Asta pentru că era mai degrabă genul de labagiu lipsit de imaginație, care la treizeci de ani încă-i mai spune „pizdă“ mîinii drepte și care-i „ia gîtul“ în fugă, pe marginea chiuvetei. E curios că-mi amintesc așa o porceală, și asta doar pentru că, la un moment dat, în timp ce roșcata i-o sugea cu rîvnă, puștiul a-nceput să plîngă și s-o strige pe mă-sa, moment în care însăși progenitura curvei a dat buzna în apartament, anunțînd-o pe țevista cu gura plină că a venit soacră-sa, cu o mătușă de la țară. După care s-a rupt filmul. Am fi putut să ne-o punem acolo, în mașină, așa cum o făcusem cu atîtea altele, numai cu ea nu. De vreme ce îi purtam o amintire mult mai sofisticată, ne-am dat la bîrfă. La urma urmei, poziția chircit, cu spătarul rezemat de bancheta din spate nu e specifică nici unui regnsau vreunei sub-specii. N-a făcut carieră nici regulatul pe masa din bucătărie, nici cel din lift sau în buda de serviciu, cum a făcut suptul în mașină. „Coitus tehnicus“ cum s-ar spune, o sofisticare în timp a felației direct prin platoșa cavalerului, la întoarcerea din cruciadă. Acum armura e ceva mai mare, are opt cilindri în „V“, șaispreyece supape, scoate fum și nu doar bășini, ca izmana șoferului. Miroase a ulei TEXACO, a vaselină și a brăduț odorizant, nu a harnașamente și piele de cal, tăbăcită. Mașina e doar o prelungire a virilității masculine ori, dacă-i așa, fata nu suge doar membrul erect-îndoielnic al mecanicului de ocazie, suge tot: ambreajul, bielele, manivelele, toată caroseria. Însăși maneta de viteze e un Priap modern, abstractizat, care nu se mai așează domestic, în grădină; este chiar între voi: între tine și țevista din dreapta. Coitul a devenit o chestie tehnică. Bărbatul face mai des sex cu propria mașină, decît cu “mîndra”. Are tot timpul la el lubrifiantul, lichidul de frînă, soluția de șters parbrizul, odorizantul pentru sfîrșitul cursei. Ce-i mai trebuie lichid seminal, cîtă vreme răcirea funcționează cum trebuie?… La o adică, în torpedou sînt chiar și niște prezervative pentru coitul uman, carnal, primitiv. Îți pui manșonul lubrifiat, pui și o leacă de vaselină - dacă trebuie, tot de la biata mașină - și treci la treabă: teoria motorului cu explozie, în patru timpi, redusă la absurd. Absurdul de-a ejacula în mașină, pe oglinda retrovizoare, de-a-ți șterge „joja“ de chiloții unei japițe autostopiste, care pe drum ți-a spus că ea nu se dă, ce, ea e vreo curvă de-aia?!? Și uite-o acum, mititica, pe post de pompă de vacuum, aidoma carburatoarelor de modă veche: suge, suge, iar suge, pe urmă o scoate din gură și te-ntreabă tîmp „îți place?“, păi sigur, dobitoaco, dacă nu-mi plăcea te băteam cu ea după ceafă, nu ți-o băgam în mîncătoare! Și geme ca o proastă, toarce ca un motor căruia nu-i arde o bujie, dă rateuri, se-neacă, lubrifiază, scapă salivă pe lîngă piston, bate la capătul cursei ca un tachet, își trage mucii, iar o scoate dintre dinți - acum doar ca să zîmbească idiot și complice - de-ți vine s-o întrebi: fă, maneta mea a ajuns telefon mobil, să-ți faciliteze comunicarea?! Acuma, stai așa!, nu mai e loc de-ntors, vine point of no return, bolidul se retrage la depou, nu mai oprim în nici o stație, frînele nu mai țin, vatmanul a coborît, taxatoarea nu se simte nici ea prea bine. Þine-te, fato, strînge din fălci, apucă de capăt, nu-i da drumu’, încă puțin și ți se va umple gura cu milioane de potențiali candidați la o viață de căcat, ca a mea și care să-mi și semene la mutră, pe deasupra. Orice s-ar îmtîmpla nu scuipa pe huse, înghite tot, omoară-i fir-ar ai dracului, holocaustează-i cu sucul tău gastric, elimină-i la urma urmei ca pe niște netrebnici, refuză-le dreptul la Marea Întîlnire cu ovarele tale de speriat, cu ovulele pe care le arunci la closet o dată pe lună, după ce faci ca toți dracii, scutește-i de chinurile nașterii, de cenușiul copilăriei, de ședințele cu părinții, de la școală, eliberează-i dinainte de coșuri pe față și apendicită, nu-i lăsa să-și bată joc de ei toate puștoaicele cordite, nu le da voie să se nenorocească, ajută-i să scape de-nsurătoare, s-ajungă ca mine niște damblagii, care fut prin mașină toate japițele bolnave, înghite-i surioară și hai să-ncheiem fermoarul și socoteala, că s-a făcut miezul nopții, a trecut jumătate de oră și pe-urmă o să emiți pretenții că ăsta n-a fost short time, ci orgie sexuală în toată regula! IV Acum stă rezemată de portieră și-mi șterge praful de pe mașină, cu curu’ ei mare. Și pentru că n-am chef să mă fut iar cu volanu-n piept, iar madama n-are clienți nici cît să le roadă coada păroasă, aproape sigur c-o să ne dăm la bîrfă. Și, ca toate celelalte, în semn de scuză, de dorință de-a-mi arăta că e și ea un om ca toți ceilalți, sau măcar a fost, o să-mi povestească viața ei nenorocită. Patetic. Cu un mic efort de voință, aș putea s-o fac să tacă, să-i umplu gura și timpul, să-i pun respirația la treabă și aptitudinile de curvă la-ncercare. E prea cald și sînt obosit. Cît încă mai aud, înseamnă că încă mai pot să-ndur multe. Þine-mă, Doamne și nu mă lăsa. O să-mi îndruge acum o poveste despre cum a dezvirginat-o un unchi libidinos, după care taică-su, aflînd povestea (poate chiar pe gaura cheii) a luat-o la regulat seară de seară, mai ceva decît o servea în tinerețe pe curva de mă-sa. Și dă-i și vaită-te că familia a nenorocit-o și societatea și foametea asta cumplită, de-a ajuns mă-sa să le trimită la produs pe ea și pe sor-sa, prin căminul de nefamiliști, de lîngă calea ferată. Chiar ea, băbăciunea, care pînă mai anul trecut și-a pus răzătoarea la bătaie pentru binele familiei și pentru băutura porcului de bărbat-su, pînă cînd un nenorocit de macaragiu a dat-o cu cracii-n sus pe scări și i-a rupt noada, de nu se mai uită la ea nici dracu’. Copile de paișpe ani, puse să sugă pe rupte mătărîngi de muncitori împuțiți, sapangii din tată-n fiu, care se spală o dată pe săptămînă, sîmbăta, cînd vine în căminul de nefamiliști apa caldă. Două fete cu țîțele abia ițite, regulate-n cur și-n gură de doi-trei macaragii, în același timp, cu sticle de Pepsi băgate-n vagin pînă unde se află inscripția „A se clăti după golire“. Minți de copile, pervertite de gustul acrișor al spermei stătute, familiarizate cu jocul curios al testiculelor prin punga scrotului, cu apăsarea fermă și lunecoasă a mădularului pînă-n adîncul măruntaielor. Și, parcă văd: rupte de sex, fetele vin acasă și-l găsesc pe taică-su beat, doborît de atîta țuică proastă, de zece mii de lei litrul, călare pe strîmba de maică-sa, pe care a dat de două ori din cur și-a adormit ca o bestie. Da’, ia stai, fata asta e un caz patologic! Bate cîmpii de cîteva minute și n-am auzit nimic din toate astea. Zice ceva de o copilărie fericită, înconjurată de dragoste părintească, de bani, mulți bani și educație cu bonă care știa franceza, cu cină creștinească seară de seară, la care se puneau tacîmurile de argint și întotdeauna o față de masă albă, imaculată. Tatăl, director comercial nu știu la ce firmă; l-au lăsat pînă și comuniștii să plece la o specializare în Germania iar el, cap de familie responsabil s-a întors, n-a rămas acolo. Maică-sa - doctoriță la spitalul cel mare și nou al orașului, construit prin anii ’50 de aceeași comuniști pe care acum îi scuipăm în gură. Mai are doi frați, din care unu’ e acum în Canada, iar celălalt predă principiul vaselor comunicante pe undeva, pe la Universitate. Pe la opș’pe ani a dat la facultatea de Farmacie și-a intrat cu brio. A învățat ireproșabil vreme de vreo trei ani, timp în care și-a păstrat cu sfințenie virginitatea. O privesc cu subînțeles și mi-o retează: „Băi, labă tristă, nici nu știam cei aia felație pe vremea aia, nu mă uitam la bărbați decît de la brîu în sus, nu mă interesa pur și simplu, n-aveam vocație de femeie copulativă, nu-ncercam nici măcar să-mi imaginez ce gust are sperma, credeam că toate cozile de măgar au aceeași lungime, așa cum nu se deosebesc cîinii sau caii sau porcii între ei. Prin anul trei m-am îndrăgostit brusc de unu’ și deodată, ca atunci cînd faci rujeolă sau constați că te-ai umplut de mătreață, peste noapte. Repara calorifere prin cămin, era cu trei ani mai mic ca mine, aproape un copil, dar un puști cu multă personalitate, deși complet asexuat. Parcă era o fată îmbrăcată în salopetă, cu mîinile pline de rugină mai tot timpul: cum deșuruba el țevile alea, le înfășura cu cîlți, le trăgea și-un filet, după care se chinuia să le bage una-ntr-alta. O fi fost și un simbol sexual, un apel subliminal la subconștientul meu de fată lipsită de perversități și vise erotice, nu știu. Am tăbărît pe el, deși era miezul zilei, iar ușa era descuiată; prin geamul deschis al camerei pe care o împărțeam cu alte două colege se-auzea un zgomot infernal de crătiți, covoare bătute, copii răzgîiați, mahalagioaice, țigănci care vînd porțelanuri și vor la schimb haine vechi, chiar și un șuier de tramvai obosit; tot orașul era acolo, atunci, la picioarele blocului. Fără să știu ce fac l-am tras de pantaloni cu sălbăticie, cu deznădejde, parcă fusesem ținută nemîncată zile întregi și zăream într-un galantar un parizer; intram direct prin vitrină. Pantalonul era totuna cu bluza salopetei, trăgeam ca o năroadă de hainele puștiului fără să mă întreb dacă și el vrea sau cine știe ce-o crede: mă, toate din cămin sînt așa zănatice și moarte după pulă, auzisem de la Costel că-s nebune rău astea de la “farmacie”, le-a coclit creierul aburii de la medicamente, li s-a urcat la cap piramidonu’, s-au nărăvit de la cîte O.B.-uri își bagă-n găoază - cîte trei făcute mănunchi, legate laolaltă!? Nu știu cînd a ajuns Victor în curu’ gol, mai mare rîsul, pentru că eu eram la fel de impecabilă ca la-nceput - cu părul strîns, cu ochelarii la locul lor, încălțată în papucii care altfel îmi săreau din picioare la cea mai mică mișcare. Nu m-a dezbrăcat, n-a îndrăznit să mă atingă, l-am abandonat acolo jos, pe covor, așa cum îl fătase mă-sa și m-am dezbrăcat tacticos, pervers, cu fițe. Mimam, fără să fi văzut vreodată pe video, un număr de striptease original, producție proprie, de casă, fără conservanți, o chestie alambicată al dracului și dată-n mă-sa de excitantă. L-am văzut cît era de timid - și era timid foc, aveam să constat în lunile următoare - că o urmă de erecție începuse deja să devină convingătoare, să se impună, să capete contururi și tupeu de sondă pregătită de explorare. Uite cum botu’ umed i se ițește de sub piele, cum amușină ca un șerpălău însetat, cu cerul gurii uscat, da’ ce zic eu ceru’ gurii, tot gîtlejul. Și cum pe nesimțite, îngenuncheată pe covorul aspru, așa cum n-am făcut-o nici cînd trebuia să-mi caut pe sub pat zecile de pixuri pierdute, iau acum între buze animăluțul ăsta prietenos, pe care nu l-am bănuit, cu care nu m-am jucat niciodată și pe care parcă-l știu dintotdeauna. Un corp cavernos, cum scrie în manuale, care acum se lichefiază, acum se solidifică, precum o plastilină-surpriză, cu memorie elastică. Acum îl sug încet, fără grabă, cu surpriza cuiva care n-a mîncat pînă la douăzeci de ani ciocolată dar căreia toți din jur i-au descris, cum au știut, gustul. Acum îl ingurgitez și acum deja parcă e-n mine, prin vagin, pătrunzînd încet, într-o singură direcție, continuu, nu se mai termină, se tot duce, mă-ntreb pînă unde poate ajunge, știu că nu e enorm, or senzația de scurgere e continuă, numai către-năuntru. După care visez că mă dau cu sania în toiul verii și nu e zăpadă, e doar iarbă moale, crescută monstruos, iarbă udă, îmbibată cu apă călîie, pe care alunec. Nu există nici sanie, nici haine, e doar un fel de ceai călduț, băgat cu irigatorul, care curge pe mine, în iarbă și din iarbă în mine, înăuntru. Cerul se face roșu și totul e și mai cald, mai cald decît apa, cît să spui că mai cald n-ar mai fi la fel de bine, nici apa n-ar mai fi la fel de răcoritoare, dacă ar fi mai fierbinte. Victor e deja la baie, complet năucit, cînd sub mine iarba închipuită s-a uscat de-a binelea, a devenit aspră și s-a transformat în mocheta ponosită din camera căminului. Cerul e roșu pentru că soarele a ajuns la asfințit și, pe deasupra blocurilor din capătul cartierului studențesc se adună nori grei de ploaie; la noapte o să plouă, cu siguranță. *** Relația cu fătălău’ de Victor a-nceput să scîrție cam după trei luni, cînd taică-su a vrut să afle cu ce „parașută“ s-a încurcat podoaba de fi-su. Auzi, cu o curvă de studentă, asta după ce nu l-a dat la facultate pentru că nici n-avea bani, dar și pentru că auzise el că pe-acolo, pe la facultate, s-au aciuat toți poponarii. Să se-ncurce cu o studentă, cînd la el la fabrică sînt atîtea fete cuminți, care abia așteaptă să se mărite? „Bă, Gheorghe, fete cuminți sînt alea care și-o bagă doar în pizdă!“, așa rîd de el colegii, da’ el n-are nici o treabă cu colegii, el să-l vadă pe fi-su la casa lui, că-l ia mama dracului dacă nu-și vede de treabă și-și bagă-n cîrd cu boarfele astea cu școală. Pe urmă, s-a dat la mine. El, nea Gheorghe, care putea să-mi fie și tată și unchi și socru, dar mai ales putea să-mi fie un străin, dar nu mi-a fost. Poate și din cauza pămpălăului ăla de fecior-su, poate și din cauza mea, sau poate fiindcă un mecanism neștiut, un resort se-ntorsese în mine, din clipa în care fără motiv mi-a cășunat pe salopeta unicei sale odrasle, care nu știa ce pleașcă i-a căzut pe cap și cui să-i mai mulțumească. Porcul ăla bătrîn ar fi în stare să spună acum că eu m-am dat la el și nu invers, nici nu mai sînt sigură, nici nu mai contează, cîte vreme ajunseserăm să ne împerechem ca animalele, pe unde apucam, la început mai cu fereală, pe urmă cu gemete, cu strigături, cu porceală, ne știau toți vecinii. Nu ne mai feream nici de bou’ de Victor, copil tălîmb și necopt, pentru care a fost prima și ultima lovitură de la o viață pe care n-a înțeles-o, de la bun început. Moșu’ a ajuns rău, l-au dat afară din serviciu, s-a apucat de băutură și a-nceput să mă bată. Eu deja stăteam la ei, mă lăsasem de facultate, nu mai primeam bani de-acasă, auzisem că taică-miu a înnebunit sau cam așa ceva. Am plecat de la Gheorghe și Victor într-o toamnă, imediat după ce băiatul a prins pentru întîia oară curajul să dea cu pumnul în ăla care-l făcuse. Se răzbuna pe el, ca să nu dea în mine; pe mine nu m-a bătut niciodată, în mine dădea doar Gheorghe, bătrînul. Am făcut trotuarul, la început de una singură, fără pește; arătam bestial și ziceau toți că aveam ceva așa, de femeie „fatală“. M-am eliberat dintr-o dată; m-am simțit mai normală decît în cuplul ăla de tîmpiți, tată și fiu, sufocați de ipocrizie. În doi ani, mă avusese deja tot orașul. M-am îmbolnăvit, am lipsit ceva vreme și, cînd m-am întors, am mai lăsat din pretenții. Pe moșu’ nu l-am mai văzut niciodată, am auzit că s-a spînzurat. Victor a ajuns rău, se culcă cu toți boschetarii care dorm prin canale. M-a văzut o dată și nu m-a recunoscut. Avea în mînă o poză de-a mea, de cînd eram studentă; nici eu n-am recunoscut-o pe fata din fotografie“. V Leoaică tînără, iubirea, da’ orișicît: dacă nu încăpeam pe mîna unor flăcăi cu snagă, rămîneam un labagiu decrepit, la mîna sorții. Care, bărbat în putere fiind, îți aruncă din cînd în cînd cîte-o ciozvîrtă. Da’ ce zic eu, lucru mare dom’le, lucru mare, fiindcă – vorba unui hîtru – cu coitul te descurci, o mai scalzi, da’ pentru labă îți trebuie sulă, nu jucărie! Și, unde mai pui că voluptatea masturbării în solitudine e alta, iar împărtășirea cu alt animal a unei atari apucături nici nu se compară cu micile plăceri tainice ale singuraticului surprins de timpul-netimp, pe furiș, într-o margine de chiuvetă. Ãia care o fac în public sînt artiști, actori pe un alcov cît o scenă, în aer liber, care nu țin pentru ei discreția gestului, mimica desfătării, strigătul satisfacției. Ludic la pătrat, cum ar zice un poet, dacă ar fi “tata” labagiilor! Sau, măcar pasul intermediar, al masturbării în cuplu, de față cu partenera – e ca și cum i-ai lua de la gură, i-ai fura din geantă, i-ai refuza o porție de plăcere. Are balta pește!, ce contează o picătură dintr-un ocean de surogate de iubire?, da’ uite că orice contează. Partea bună ar fi ca Ea - ea, păcătoasa, masochista, egoista, hrăpăreața, lacoma, hulpava – să aibă măcar o satisfacție de ordin estetic în felul ăsta, uitîndu-se la tine, excitîndu-se, turbînd, cu ochii la vîna aia care vibrează în aer ca și cum ar vibra în ea; și totuși nu, e acolo, undeva afară, n-o atinge în nici un fel, e ca și cum n-ar privi-o, fiecare cu treaba lui, chiar dacă o simte, o vede, o bănuiește suculentă, zemoasă, cărnoasă, bine întinsă, sîngerie de vibrează atmosfera. Dar stai, asta înseamnă că tu, ca mascul, ești frustrat, “asta” a furat o parte din tine, ți-a înjumătățit satisfacția, a tras din culoarea peisajului ca cineva care, uitîndu-se pe gaura cheii, “suge” desenul camerei de dincolo, îi estompează claritatea, liniile; totul se scurge, o ia la vale prin orificiul ăla nenorocit al ușii, ca într-un desen animat, prost, din anii ‘50. Aaa, uite-o și pe Betty Boop, cu ochii ei cît farfurioarele, care absoarbe felul în care o freci - zice ea, cînd de fapt tu o pregătești de decolare, îi lubrifiezi rampa, răsucești fitilul, stai cu chibritul aprins, fără să știi cînd se va iniția igniția. Bietul de tine, crezi că ești stăpîn măcar pe o satisfacție de moment, pe o clipă de fericire, o scînteie arsă direct pe creier, descărcare electrică la fel cu cele pe care le-ai văzut uneori la comutator, cînd stingi lumina – lipsite de consistență; dar ele lucrează, uzează acolo niște contacte fine, într-o zi va trebui să dai jos priza, întrerupătorul, siguranța aia fuzibilă care flambează, să smulgi firele topite cu izolația mîncată, din pereți, să-ți scoți pe nas sistemul nervos ca și cum ai elimina un vierme cranian. Și-uite-așa, din scînteia aia mică, de care nici măcar n-ai avut parte, din care n-ai înțeles și n-ai rămas cu nimic, nu ți-a luminat existența nici măcar pasager, te-ai ales cu toată instalația arsă: pe casă, pe creier, în suflet și dincolo de tavanul pe care îl simți tot mai cocoșat și mai coșcovit și stropit nu de spermă, ci de niște muște căcăcioase, care nu-și fac probleme de conștiință, vizavi de locul unde-și slobozesc semințele. *** Dimineață e oriunde te-ai trezi, după orice ai fi făcut noaptea. Sînt teorii care spun că nu trebuie să te scoli brusc; musai să cobori din pat pe dreapta, să-ți faci cruce cu limba-n gură și să te-apeși în călcîie, direct pe pămînt, ca să-ți iasă din corp energiile negative. Sînt o mulțime de exerciții, pe care inițiații în tainele coitului pe la spate (și-n același timp cu țîța-n gură!) le recomandă: yoga, tantra, tao și-alte tîmpenii. S-a calculat că, teoretic, exercițiile de trezire ar lua cam juma’ de zi, după care ar urma cele pregătitoare de culcare, timp în care n-ai făcut nimic altceva decît să citești cărțile lor imbecile. Nimeni nu a publicat vreun exercițiu coerent, veridic, de trezire din beție. Sau după o noapte de sex în draci, cînd îți tremură picioarele ca la pisicile rahitice. Milioane de inși s-au îmbătat, în secole diferite, din care o grămadă au fost filozofi, teoreticieni, înțelepți de-a dreptul. De ce nici unul nu și-a bătut capu’ să lase posterității cîteva sfaturi de luptă cu mahmureala, este un mister pe care doar folclorul oral, empiric, îl poate pune în umbră. Există beții și beții, așa cum există sute de feluri de băutură, care pot fi combinate în alte cîteva mii de rețete îmbîrligătoare. Probabil, amprentarea umanoidă ar trebui să se facă după tipul de beție, iar datele de stare civilă să sune cam așa: un metru optzeci, față ovală, corpolent, șaten, ochi verzi, face urît la băutură, borăște împrăștiat, se bese de dimineață pînă seara. Ori, dimpotrivă, și mai simplu: mic, cocoșat, toarnă în el numai tărie, nu mănîncă atunci cînd bea, violent la beție, nu borăște - ține-n el al dracului, pînă se umflă - înclinații spre melancolie, plînge spre dimineață cînd își aduce aminte de mă-sa, agresiv la trezire, mahmur toată săptămîna. Și-așa mai departe. Despre cineva care fumează în timp ce dă din cur, nouăzeci la sută din femeile chestionate consideră că respectivul e un porc insensibil, care ar merita să-și bage țigara undeva, după care să scoată fumul prin cu totul altă parte, ca elefanții. În privința celor care beau în timpul coitului, procentul oripilatelor scade la jumătate: lasă, dragă, bea și el un păhărel și să-l vezi atunci, în loc de trei minute fute și el mai mult, pe puțin zece, da’ ce zic io soro, și juma’ de oră, dacă-i obosit și cu capsa pusă! Eu am trecut printr-o perioadă în care le-alegeam după cît erau de bețive. Le citeam colțul ochiului, așa cum citești termenul de valabilitate, pe o cutie de lapte. Acolo, în colțul ochiului, stă scris codul de bare al oricărei individe: e rea, bea fără măsură, e vicioasă, perversă, rea de muscă. Am început cu cele care beau nu de multă vreme. Amatoare, pupătoare de pahar, căzături care țineau nu la băutură nici cît o muscă. Cîrpe umane care, după ce se îmbătau pișau ochii, borau în chiuvetă și adormeau ca vacile, cu ochii la manivelă. Cînd am apucat să le deosebesc, a fost o desfătare să constat că tata avea dreptate cînd spunea: „fiule, băutura-i bună, da’ trebuie să te ții de ea!“ O beție sănătoasă, împletită cu un sex prelungit, pe măsură, nu se poate încheia fără un gît de votcă, dimineața, din sticla uitată ca din întîmplare, la marginea patului. Astfel și numai atunci, damfurile și duhorile dispar se estompează. O poți lua de la capăt, la nevoie. Cu cît înaintezi în vîrstă, exercițiul capătă rafinament, în măsura în care pierde din rigurozitate. Regulile încep să nu mai funcționeze. Te lasă toate o dată, din toate baierele. Maschezi cum poți, muți accentul pe alte jocuri, alte chițibușuri. Ca ratat, e bine să te trezești lîngă o ratată: nici unul nu mai știți ce vreți de la viață. Mîine e o altă zi, prin urmare o altă mahmureală. ABEL De obicei dorm într-o rînă, pe marginea patului, gata oricînd să vin grămadă, de la colosala înălțime de juma de metru. Totuși, n-am căzut niciodată. Dorm neîntors, chiar pe muchie și visez că mă preling pe buza unei cascade de pîslă. Adorm greu, pe burtă și numai gîndul de-a ațipi întins pe spate, ca-n sicriu, mă-nspăimîntă. Al naibii Proust ăsta, care ani de zile trecea în lumea somnului imediat, fără s-apuce să spună „adorm”! Eu, dimpotrivă, ani întregi am adormit greu, fie c-am numărat în gînd oi, teancuri de bani sau puținele clipe de fericire petrecute lîngă Otilda. Poate mi-a lipsit lumînarea demodată a aceluiași Valentin-Louis-Georges-Eugene-Marcel, în care n-am putut sufla niciodată decît metaforic, o dată cu apăsarea comutatorului sau telecomenzii. Dar ca și el, un sfert de oră după ce oboseala îmi atîrna greu pe pleoape tresăream, cu gîndul la ideea de-a fi reușit să adorm așa de repede. Ieșeam atunci dintr-o lume ireală, în care nu deveneam nici cvartet, nici biserică, ci mai degrabă un scenariu bizar, în care rolurile închipuite nu erau dinainte știute pentru că, uite: uneori eram pe-o scenă, chemat să declam o partitură necunoscută, pe care toți o așteptau de la mine. Și-aș fi vrut să fiu talentat, strălucitor, dar eram mai degrabă pe dinafară... Alteori întruchipam doar o stare amorfă, primară, o mizanscenă fără personaje, o supă organică originară, în care se mișcau „scame” pe care le ai în ochi, cînd te uiți la soare. O febră nesănătoasă, în interiorul căreia urci și cobori obositor, lovindu-te de pereți incerți, vătuiți, ca într-un uter uriaș, în care se-nvîrte toată planeta. O stare de rău din care vrei să te trezești proaspăt, cum n-ai mai fost din copilărie cînd, rupt după o zi de joacă, adormi tot cu gîndul la șotii. Somnul ăsta bolnav îmi naște demult monștri ireali, proiectați pe tavanul camerei, oricare ar fi fost aceea. Visez mult și scurt, cu fulgurații de-o clipă-n care se nasc, trăiesc și mor coșmaruri de-a gata și repetabile. Reciclez orori visate și-acum o zi, un veac, o săptămînă. Am trusa mea completă de spaime, din care iau și pun la loc și pentru altă dată. Spasme la purtător, oricînd și oriunde m-aș duce. Trăiesc deseori într-o singură noapte viața bezmetică a vreunui vagabond bolnav și obsedat sexual. Îmi administrez așa crîmpeie de vieți anterioare sau doar avanpremiere de căderi viitoare și successive. Mi se ridică un colț al cortinei, primesc zgîrcit din episoadele pierdute sau cele încă nescrise de-un scenarist bezmetic. Dimineața mă trezesc fără să știu dacă nu cumva am plonjat sau am fost proiectat în lumea sordidă a personajului meu de-o noapte. În universul alter ego-ului meu depravat, care pe beznă își face toate mendrele. Nu știu dacă să mă bucur sau să regret că n-am rămas în oglinda aia strîmbă și sordidă. Otilda e tot lîngă mine, cu capul pe pernă și părul strîns într-o plasă. Cu nelipsitele ei bigudiuri, fără de care lațele ei ar arăta chiar ca niște lațe. Otilda - scumpa, neasemuita mea soție de-un deceniu. Cea care doarme ca un lemn uitat în sobă. Care miroase-a creme și loțiuni și-arată ca o tartă cu frișcă, scăpată pe covor și recuperată de-acolo. *** Am un umăr zdrobit de pe vremea cînd, portret de tinerețe, credeam în lumea asta strîmbă. Vreme în care îmi drămuiam orice pas, orice clipă. Eram student în anii în care Capitala era un stup roiind de tentații și delicii. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin – mi-ar plăcea să spun, cîteodată. Dar nu pot. Sfîrșitul facultății m-a găsit tot cast și frustrat, pe măsură. Eram albina sau mai degrabă bondarul din stup, care nu se dedulcise încă la miere. Să stai și să te uiți cum alții se distrează, se-mbată și fac dragoste, în vreme ce tu îți spargi capul cu proiecte și cursuri pe care azi nu le mai ții minte și care nu ți-au folosit în profesie niciodată. Vremuri în care dădeam stingerea petrecerilor sau credeam că o fac, de vreme ce toți îmi supraviețuiau în pierzanie. Ascultam prin pereții subțiri ai căminului chiolhanurile colegilor nu mai puțin înclinați spre carte, dar mai deschiși spre o viață trăită cu frenezie. Fără cumpătare, spuneam atunci, ca un hodorog ce-abia-nplinise douăzeci și trei de ani! Bătuți pe muchie, socotiți la centimă, cu fiecare gest, fiecare clipă trăită, nu care cumva ispita să mă prindă nepregătit, cățărat pe cine știe ce aventură. Virgin pînă-n prăsele. M-am păstrat așa, străin de deliciile decadente ale facultății pînă pe la sfărșitul stagiaturii, înainte s-o întîlnesc pe Otilda. M-a atras senzația stranie – neverificată de nici o mărturie ulterioară – că și-a trăit la fel de searbăd tinerețea ca și mine. Fusesem fascinat cu numai un an în urmă de exact opusul firii mele de pensionar timpuriu: o mîndrețe de femeie dezghețată și – după multe din gusturile cunoștințelor mele – cam deșucheată. Genul „miss liceu” și regină a petrecerilor. Trăise mult și voluptuos, mi-am spus din clipa în care am văzut-o și mi-a ajuns la urechi faima ei de tipă trecută prin viață. Doar ce-o rupsese cu un medic mai în vîrstă ca ea, care-i sponsorizase ultimii doi ani de facultate și de escapade boeme. Mă-nebunea numai gîndul că aș putea ieși cu așa o femeie, deși nu era chiar rea ideea ca tocmai una ca ea să mă inițieze în amor... Și chiar cred că fiara simțise mirosul de sînge și nevoia mea imediată de intrare în lumea masculilor în funcție. O atrăgeam din exact aceleași motive, privite în oglindă. Ne-am întîlnit în vestibulul unor prieteni comuni, care dădeau un ceai dansant pe stil vechi, adică ceva cuminte, distins, liniștit. I-au luat mai puțin de trei sferturi de oră să deturneze petrecerea aia pașnică. Cineva îi vorbise probabil despre mine sau mai degrabă despre virtutea mea neegalată, cel puțin în rîndul colegilor de absolvire. Mi-a surîs toată seara, ca și cum împărtășeam numai noi un secret... al lui Polichinelle. Toți știau că n-am treabă cu fustele. Ne-am revăzut trei zile mai tîrziu la cumpărături, în cartierul în care stăteam vremelnic cu chirie. Am schimbat amabilități, împreună cu cîteva impresii despre sorturile de cafea din magazin și reclama stupidă despre o invitație la o cafea. Din glumă, s-a oferit să-mi prepare o ceașcă fierbinte, în garsoniera ei de peste drum. Eram așadar și vecini – genul de amănunt care face o legătură și mai comodă. Aveam în liceu un coleg care și-a pierdut virginitatea printr-a zecea, doar pentru că deasupra lui, la trei, stătea o curvă de puștoaică, super-rasată. Doar cu doi ani mai mare, dar suficient cît să profite fără rușine de absențele prelungite ale lui taică-su, spre a-l iniția pe flăcău în arta sexului. Cafeaua era una obișnuită, dar camera ei, în care gustul licorii nu mai prezenta nici o importanță, avea acel ceva din cadrul ideal pentru un ritual de împerechere, fie el și întîrziat. Un loc în care o femeie ca Amelina își consuma toată existența indoor: acolo dormea, acolo se trezea dimineața, în brațele cîte unui alt bărbat, acolo își bea cafeaua-pretext ori pe cea matinală. Foarte probabil că tot acolo se epila, acolo se îmbrăca, acolo-și admira frumusețea, goală în fața unei imense oglinzi, lipită direct pe perete. Acolo își dezbrăca amanții, acolo se dezbrăca și pe sine, așa cum a făcut-o și în fața mea, așa cum a făcut și cu mine. Acolo își mîngîia lasciv sexul tuns cu pedanță, acolo rostea vorbele-alea, care ar fi lăsat și-un birjar „mască”. Acolo se excita, în fața unui bărbat la fel de excitat, dar mai întîi perplex de rapiditatea cu care pretextul unei cafele se transformă într-o partidă de sex consumată în tihnă, așa cum se cade cu un novice. Acolo mi-am pierdut virginitatea și mi-am lăsat sămînța pe pulpele unei femei adevărate, pentru prima oară altundeva decît pe marginea unei chiuvete dintr-o cameră de cămin, în care bărbați de-o seamă cu mine își consumau deja aventurile galante, chiar și de față cu alții. Acolo am făcut sex oral prima și ultima dată, nu pentru că n-aș fi vrut să mai repet așa o experiență extatică, ci doar din simplul motiv că Otilda, soția mea, urăște sexul oral; nu mi-a supt-o și foarte probabil că nici nu mi-o va suge vreodată, în vecii vecilor, Amin. *** (din vol. \"Erotica 2\")