cana de cafea

Cana de cafea Sorin-Lucian IONESCU Pilcă, Butcaru și cu mine fuseserăm cantonați în sudul stadionului, la intrarea spre peluza a II-a. Nu-ș ce dracu minte creață dintre șefii noștri hotărîse să fim postați la o sută de metri de stadion, ceea ce-nsemna că era nevoie de mai mulți dintre noi, cînd puteam bine-mersi să stăm, mai puțini, lipiți de gardul din spatele tribunelor. Altminteri, cel puțin eu și cu Pilcă trebuia să fim liberi în seara aia. Era pe la-nceputul lui decembrie și-afară era o vreme nenorocită, cum nu se poate mai rea. Eram acolo de două ore, mai erau încă două pîn-la meci și, de ceva vreme, începuse să burnițeze urît. Stropii se vedeau așa, ca o ninsoare fină, în lumina cadaverică a nocturnei. Nu erau mai mult de trei patru grade; ce mai, o fericire. Pe la șapte seara a trecut ultimul control din partea alor noștri, să vadă dacă sîntem așezați corect în dispozitiv, să nu lăsăm să treacă nici musca, necontrolată. Era nu-ș ce căcat de meci de cupă, undeva prin semifinale, nu mai știu, că pe mine nu mă pasionează fotbalul. Oricum, halimai mare, pe viață și pe moarte, o echipă de fițe, din Capitală, cu una tare, din provincie. V-am spus că nu mă pricep, da’ cam așa a fost, sigur. Grosul trecuse deja, adică intraseră de vreo oră cei mai sifilitici din galeria oaspeților, ăia de veniseră care cu trenul, care cu autocare. I-am controlat la piele. I-am găsit unuia un cuțit cît o sabie, zicea că-i cuțit de parizer!? Bineînțeles că l-am umflat, ăla n-a mai intrat la meci, nici măcar dezarmat. Alți vreo patru erau beți-pulă, i-am dat afară cu șuturi în cur. Chiar a zis Pilcă: bă, i-am prins unuia noada cu șutu’, ăla nu mai stă jos fo trei zile! Era bine dacă venise cu trenul – ar fi stat în piciare, pe culoar, la întoarcere. Probabil un tren de noapte. Să mai fi fost vreo juma de oră pînă să-nceapă meciul, cînd au apărut ăia doi – blondul și ăla de care vă spun. Teoretic, nu mai aveam voie să lăsăm pe nimeni să intre, cu o oră înainte de începerea partidei – așa scrie-n regulament, căca-m-aș în el – dar asta e, de vreme ce oamenii aveau bilete? Mai lăsasem înaintea lor un grup de zece inși – pașnici, cuminți, tăcuți, n-aveau nici un fel de bagaj, parcă veneau la priveghi, nu la meci. Tot Pilcă (sau Butcaru?, nu mai știu) a zis că tocmai ăștia sînt cu adevărat suspecți, mamă, ce fețe aveau, ați văzut?!, te pomenești că încep s-apară și la noi teroriști d-ăia, chiar se spusese ziliele-alea la televizor că-i o amenințare cu atentate, de sărbătorile de iarnă, da’ mă, da’ nu la noi, nu la noi, noi ce le-am făcut?! Da’ nu erau, cu siguranță nu erau. Ca dovadă, nu s-a-ntîmplat nimic în seara aia. Deci apar ăștia doi, cu mecle și mai și. Blondu’, ce-i drept, mai vesel; chiar dubios de vesel. Avea așa, ceva isteric în el, dar era din filmul ăla, cu meciul, nu era deplasat, în contextul ăla. Ãlălalt, mai brunet și mai încruntat, genul de taciturn care se uită urît la tine, în tren, cînd tu povestești ceva la tot compartimentul. Mie mi s-a părut de la-nceput sinistru, am evitat să-l controlez eu, din instinct. Parcă mă uitam la o reptilă, nu știu. Nasol, oricum. Þin minte sigur că l-a controlat Butcaru, da’ se uita și Pilcă la el, că n-avea nici o treabă. Eu l-am luat pe blond la pipăit; era „curat”. M-am întrors spre dreapta, spe Butcaru, abia cînd l-am auzit pe-ăsta, adică pe Butcaru, făcînd: Ooopa, ce avem aici?! Sanchi, un căcat, găsise în rucsacu’ lu’ mortu’ ăla brunet o cană de cafea, metalică. Da’ nu d-aia de armată, cum avem noi, în jandarmerie – una d-aia jmecheră, tată, cu capac, de băut în mașină, cînd conduci, să nu dai pe tine. Nichelată, mișto, scria pe ea o marcă de cauciucuri japoneze. Normal că n-avea voie să intre cu ea, dar nici să io confiști parcă nu se făcea, costa ceva și, mai ales, nu prea se găseau, pe vremea aia, de vînzare. Ãla s-a-ncruntat o dată și a zis că nu lasă cana acolo. Cu ea nu intri, tată, ce mai, e clar, noi nu ne riscăm să ne dea ăștia afară, bulangiule! Am crezut că înțelege și se cară; da’ nu, ăsta o ținea pe-a lui, că n-a bătut opt sute de kilometri și-acum să nu intre, că doar n-o să arunce cu cana pe teren, în ai noștri, la scumpă. Mai știi? a-ntrebat Pilcă, dacă te-apucă dracii în timpul meciului și nu te mai controlezi, arunci cu cana în capu’ arbitrului sau la vreun jucător și pe-urmă picăm noi „mesa”?! Mai ales că sigur mîncați bătaie, sînteți în deplasare, iar arbitrii... În clipa aia l-am văzut pe blond, de care uitasem, că se schimbase la față. Adică, nu în clipa aia se schimbase la față, era cred așa de ceva vreme, dar eu nu îl văzusem. Am crezut că i s-a făcut rău de la inimă, ceva, ne-am speriat. A văzut și Butcaru, l-a-ntrebat dacă-i e rău, ăla că nu, și-atunci a zis Butcaru: hai mă, intrați, fir-ați ai dracului cu cana voastră cu tot, da’ dacă faceți vreun pocinog, vă belesc, derbedeilor. Da’ Pilcă n-a vrut și pace, o ținea pe-a lui. Că ce, bă, mama s-a futut cu ursu’, dacă se-ntîmplă ceva, nu vedeți că șefii-s cu ochii pe noi?!? Plus că mi-e frică să nu mănînce căcat vreunul din ai noștri, s-a mai văzut, și-aici avea dreptate, se mai întîmplase. Pilcă n-a vrut să riște, ce mai. Blondul se schimbase și mai rău la față, brunetul se uita urît, da’ urît, nene, știi cum, ceva de speriat. Blondu’ cică nu știți ce faceți, nu vă jucați cu așa ceva, vă expuneți! Ce-a făcut, mă, dacă-ți fut una, a zis Pilcă, înghiți cana aia cu totu’!? Ãla cu cana avea deja o privire ucigașă, tublure, parcă-și înghițise limba. Mă uitam la el fascinat, ca boul, cînd ăla blond a-nceput să mă tragă mînecă, de-o parte. Ce faci, mă?!?, ia mîna de pe uniformă, că te lipesc de asfalt, tu-ți morții mă-tii, blondul nu, stai nene, nu da, hai doar să-ți zic ceva, să nu zici că nu ți-am zis! Bă, oi vrea să-mi dai vreo șpagă, fii atent că nu-s d-ăla, îmi fac păcate cu tine și te dau pe mîna poliției! Nu dom’ne, e vorba de ăsta, amicu’ meu, e belea cu el, nene, nu știți cu cine vă puneți. Ce mă, pișpiriilor, ne amenințați, o fi tac-su sau tac-tu vreun jmecher cu coaie?!? Bă, nouă ni se rupe pula, e ordin să nu se intre cu așa ceva, obiecte contondente, n-are ce să ne facă nici șefii, murim cu Regulamentul de gît, avem pînă și sindicat, ce, crezi c-o să ne dea afară sau ceva?! Nu, nenică, face blondu’, da-i o belea cu ăsta, cu Sile. Bunică-sa, țiganca, a fost vrăjitoare, d-aia adevărată, nu escroacă, și-ăsta cred c-a moștenit-o, ceva, că pe cine blesteamă în gînd, moare în mai puțin de-un an și-acu văd c-a pus ochii p-ăla înalt, al vostru, care s-a luat de el. Sanchi, balamaua, pe Pilcă, adică. Da dom’ne, p-ăla, ar fi al nouălea numai din cîți știu io, e teroare la noi în comună, fug toți de el ca de dracu, domne, e „pe bune”! Bă, zic io, tu de cine faci aici mișto, băi căcatule, voi plecați de-aici bătuți în seara asta, ascultă-mă pe mine! Bine, nenică, io v-am spus, oricum avem boală pe voi, r-ați ai dracu de caralii; în clipa aia i-am tras un cap în gură, cu casca metalică, de l-a umplut borșu’. Borîtul ălălalt și-a luat cana, s-a mai uitat o dată nașpa la Pilcă și s-a dus, cred că-n pizda mă-sii s-a dus, că nu l-am mai văzut niciodată. Oricum, începea meciul, am închis porțile și-am intrat pe pista de atletism, să stăm cu bunghiul pe galerii, să n-arunce careva cu ceva în teren. Și n-a aruncat nimeni. Pilcă a murit prin martie, va să zică la vreo trei luni și ceva de la chestia asta. S-a-necat cu cafea fierbinte, a tușit pînă-a murit. Asta cu stadionul n-am mai povestit-o la nimeni; acum e prima dată, să mor io. 17.11.2006 Constanța