Sorin Horotan

In sfarsit niste haiku-uri. Credeam ca nu am sa reusesc sa gasesc. Frumoase, profunde, fara falsitati, simple directe. Ce mai haiku-uri autentice. Iti reusesc din plin, continua.

Nu am inteles nici eu. Revin totusi in speranta ca nu sunt pus la off-topic. Textul tau are ceva vital din filmele vechi cu toma caragiu. Se rade bine si consistent. Iar capacitatea de a face dintr-o poveste cotidiana un astfel de text e fenomenala.

Nu stiu daca as pune la eseu aceast text. Existau intr-o vreme jurnale de calatorie scrise si emisiuni TV. Mi-a placut textul, are ceva din vechile rubrici \"Stiati ca...\", le citeam febril, pentru ca aflam lucruri fabuloase. Cam la fel s-a intamplat si cu acest text. Surpriza vine in finalul textului, e un talent regizoral acolo in final. A meritat si povestea, a meritat si finalul, ar mai merita o steluta. Acuma merg sa vad alte texte scrise de acest autor.

Poti sa te uiti neatent la televizor. Un poem nu il poti citi neatent, nu ai voie sa o faci. In ce priveste surplus, e mult spus. Aveam doar eu senzatia ca se pierde din stare. Frumusetea poeziei e ca odata ce a fost scrisa, devine independenta si isi face de cap prin lume, vrem nu vrem. Tocmai de aia mi-am permis si eu sa o \"aerisesc\".

Am să îndrăznesc să spun și eu câteva cuvinte despre această poezie. Am stat o vreme în fața primului vers, asta pentru că am avut senzația că sună puțin a clișeu. După această vreme am realizat frumusețea lui, “intrai în coamele apelor cum lumina-n vitralii”.
Are acest vers forța unui tablou impresionist. Trebuie doar să fi puțin atent la el, să deschizi ochii și să vezi exact cum e intrarea în valuri. În fapt sunt absolute convins că se poate construi un tablou dupa acest vers. Forța lui nu stă atât în descriptivitate, cât în comparație, comparație care nu e una clasică, nu se folosește “ca” ci “cum”. Excepțional gestionat versul. Nu ar fi avut aceeași forță folosind comparația uzuală. Acel “cum” creează o atmosferă familială, crește intensitatea actului, te face să înțelegi poziția celui care privește. Practic folosirea lui “cum” ca element de comparație face versul să aibă forța unui tablou impresionist.
Un al doilea vers care mi-a plăcut „îți striga reciful meu stâng stângaci și prelung”. Dacă în versul anterior era un înteng tablou, aici e altceva, la fel de reușit. Acum nu mai e un tablou ci e o bucată muzicală. Din început aflu asta, pentru că „reciful striga”. Dacă versul ar fi doar atât, am avea zgomot, sonor, ca la un radiou la care încă nu s-a prins vreun post. Adriana însă nu s-a oprit aici, ci a căutat „postul de radio”. Vine și spune „stâng stângaci și prelung”. Minunat. E ca o doină, ca un bocet acest vers. E foarte greu să găsești cuvintele care s-au născut unul lângă altul, Adriana reușește de două ori în aceeași poezie. Orice cuvânt scoți din acest vers îl distrugi. Aș mai spune multe, dar nu vreau să plictisesc.
Cu îngăduință aș mai face un lucru. Până acum a fost de bine, aș avea și niște obiecții. Am să îndrăznesc să arăt care sunt acestea scoțându-le efectiv din poem, lăsând poemul așa cum îl văd eu. Să mi se ierte îndrăzneala, e doar o părere, am senzația că anumite versuri scad din stare.

Așadar:

intrai în coamele apelor cum lumina-n vitralii,
tăcerea se făcuse amară
și ploua

și privirile mi s-au despicat într-un scrâșnet,
verzui,
trăgeam lacom spre mine adâncul
cu palma

hei, unde sunteți, rechinii mei sidefii,
tu pește balon,
îmi vând fiordurile
și mitra caldă

prin genele mele meridian,
asfințeai
prin genele mele cărare,
timpul putrezea

să nu privești înapoi,
îți striga reciful meu stâng stângaci și prelung,
să nu privești,
și te ajung…

Haiku-ul e in general un text care trebuie sa prelungeaca ideea. Ceea ce vad eu aici e un text care descrie lucruri, care expliciteaza o situatie. Haiku-ul trezeste intrebari, te face sa stai pe ganduri. Aceasta poezie se scria de catre nobilii japonezi inainte de a muri (in orice forma). De obicei isi pregateau haik-ul o viata intreaga si incercau sa concentreze toata fiinta lor in cele cateva cuvinte. E ca o respiratie, nu explica, se intampla, e fireasca. Totodata e la fel de profunda si neinteleasa ca o respiratie, cu toate ca se intampla la limita, nu ii cunoastem cauzele. Haiku-ul trebuie sa te faca sa cazi in tine, ca sa il poti descoperi pe celalat.
Asa ca, atata timp cat aceste haiku-uri, imi spun chiar din titlu totul, iar apoi imi explica pe larg cum stau lucrurile, nu isi ating scopul.
Apoi as renunta la \"nefericitele\" note de subsol. In esenta ei, poezia nu are note de subsol, cel mult le contine, cu atat mai mult haiku-ul nu are voie sa aiba note de subsol. Ar fi fost interesante notele de subsol daca mareau tensiune, in cazul de fata insa, ele vin sa faca ceea ce chiar sunt destinate sa faca, sa explice.

E admirabil insa ca exista in textele astea, sau in autor intentia sintezei, a tensiunii concentrate, mai trebuie doar sa iti iei un ragaz, sa cobori in tine si apoi sa spui un haiku.