manosfera

oamenii care vorbesc des despre putere știu despre putere oleacă spre mai nimic, deși țin captivă cîte o audiență care aplaudă frenetic. de pildă, în cazul fraților tate, pînă și după ce au urcat mai sus (?) decît s-ar fi așteptat orișicare, audiența cu pricina pune ascensiunea, dar și răspunsul negativ al societății, în cel mai rău caz, pe seama aroganței: s-au considerat mai vicleni decît „conducătorii” și sînt astăzi „răstigniți” pentru asta. aroganța însăși nu distruge, ci potențează o șleahtă ca a tate-ilor. ce îi va distruge, la un loc cu manosfera lor de aplaudaci, e o credință „veche de cînd lumea”, anume că puterea zace în motilitatea fulgurantă, în „secrete” șoptite suficient de iute cît să li să piardă urma, în haos stîrnit în asemenea manieră și măsură încît să provoace căderea altora în timp ce lor le asigură ascensiunea. o vreme, credința asta le-a folosit și le-o mai folosi, o vreme. haosul este o veritabilă minunăție pentru niște băieți fără scrupule, o armă: amalgamează loialități, blurează limitele autorității și permite insignifiantului să urce, pe măsură ce relevantul se-mpiedică în dubitativ. numai că haosul nu este putere. haosul este petic, răgaz împrumutat. puterea, de bine, de rău, dovedește trăinicie; nu amestecă piesele pe tablă, nu schimbă regulile jocului după bunul ei plac. frații tate nu au clădit, nu au condus și nu au inspirat, în realitate, nici dragoste, nici frică; numai infatuare și, poate, din partea unora, invidie. au confundat „a fi intangibil” cu „a fi util”. o eroare, poate, de rînd, printre cei mai bîntuiți de viclenie. atîta vreme cît haosul va domina peisajul mediatic, frații tate vor tot „urca”. de îndată ce adevărul (și un pic de ordine, la o adică) se va ivi, oricît de pasager s-ar iți, frații tate, șleahta lor și altele asemenea nu vor avea în spatele a ce să se ascundă. munții de bani și „secretele” nu duc, la nesfîrșit, urciorul la apă. în spatele poleielii, a zîmbetelor și motoarelor zgomotoase, se află fumuri care se agită în oglindă. putere? de unde? cînd șoaptele alea se vor fi pixelat prin copiere repetată, și tate-ii, și manosfera, și alții bolnavi de „unga-bunga” și „digitalită”, vor descoperi adevărul pe care și-au petrecut o viață să îl evite. puterea nu dispare cînd se face liniște. haosul, da.