Sorana Petrescu Felicia

\"o adiere de fantastic\"... Multumesc... cu toate ca, acest \"fantastic\" de care vorbesti, este mult mai aproape de realitate decat iti inchipui.
Ai spus ca nu blamezi ingerii, ci pe tine ca nu MAI crezi in ei... nu MAI ? Asta inseamna ca ai crezut odata... pe cand erai copil, probabil, nu-i asa ? :)
Da... se-ntampla, din pacate, tot mai des, in ultimul timp. Cum mi sa-ntamplat si mie. Pare-se ca ne pierdem pe capete ingerii... Dar vrei iti spun un secret usurator ? :)

Inca mai exista !!

... In coincidente... aici nu prea mai pot sa fiu de-acord cu tine. Pentru mine, termenul de \"coincidenta\" nu este decat o gaselnita eronata a cautarii noastre inversunate dupa raspunsuri la intrebari esentiale. Fireste, este doar o parere, si nu prea cred ca exista argumente nici pro, nici contra, care sa o poata confirma ( sau infirma ) indeajuns de veridic. Ramane deci la latitudinea credintei...
In orice caz, textul urmator, pe care tocmai l-am inscris pe site, ar putea avea o oarecare legatura ( cu toate ca, neintentionata ) cu acest subiect... al coincidentelor, al destinului, si mai mult ( iar de aceasta data, din nou, te aprob ! ) - a \"propriilor forte si capacitati\".

„Nu neg posibilitatea existentei unui copil care \"sa ne-mplineasca toate lipsurile\", ci existenta unui Copil care sa se ridice deasupra lipsurilor umane.” Aceasta fraza (mai bine zis, faptul ca NU NEGI ) pentru mine se tranduce in felul acesta: din punct de vedere al visarii, pari a fi cu un pas inaintea mea ( sau din punct de vedere al credintei, poate ?... si nu ma refer neaparat la credinta in Dumnezeu, ci a credintei in general, in posibilitatea de „mai mult” pe care ne-ar putea-o oferii viata, daca nu... - ca dintr-un motiv sau altul mereu exista si un DACA, nu-i asa ?! ).

Iar daca simplul faput de a trai se poate transforma in arta... Da, s-ar putea pune si-ntr-un asemenea context, viata. Dar, in acelasi timp, sa nu uitam de teoria relativitatii ! Pentru ca intr-adevar, pentru noi, oamenii, totul pare a fi... undeva intre (ne)limitatele sale margini. Interdependenta dintre spatiu, timp si materie - plus ‚acel ceva’ aruncat ca o naluca pe jumatate vie, pe jumatate moarta, in vid, infectand totul, ca un virus. Sfasiand toate regurile.
Stii, (apropo de „stii” :) ... Mi-a spus odata tatal meu ca binele e intodeauna stabil, fix, in „nemiscare” – stabil probabil din cauza impacarii cu propriul sine, a linistii launtrice (ca tot veni vorba de liniste) – iar raul, la capatul opus, e mereu in miscare, mereu in contrasesn cu toti si toate. Incercand sa rupa, sparga, sa modifice... Mie teoria asta mi-a adus raspunsuri la destul de multe semne de-ntrebare. Intr-un fel exprima ca relativitatea rezulta, sau intervine, tocmai din amestecul raului in linistea (pana atunci, nestingherita, extatica) a binelui.
Dar ai avut dreptate cand ai spus ca (indiferent de cat de ciudat suna) avem totusi nevoie si de acel „spasm” al raului, sa ne puna sangele-n miscare. Sa ne mentina focul (incendiul) in vinele luptei (cu el – raul).
Cine stie, poate chiar Dumnezeu a creat si ingerul-demon – Lucifer, ingerul menit sa se-ntoarca impotriva Sa, menit sa-ncerce a-L domina. Poate tocmai Dumnezeu I-a insuflat acea picatura de rebeliune in spirit ( spirit, probabil, in esenta, la fel de linistit, ca a tuturor celorlalti ingeri, ca doar inger a fost si dansul !). Dar pare-se ca a existat ( in facerea lumii si-a universului ) nevoia aceasta, oarecum brutala, as putea spune, de-a ceda ispitei. Sau mai bine zis chiar a ispitei in sine. Probabil ca, in lipsa raului, nici nu ar fi putut exista altceva inafara lui Dumnezeu. Fiindca El e Singurul care nu poarta Intr-nsul nici o urma de rau.
Probabil ca raul este doar un ingredient necesar din amestecul licorii creatiei Sale. Cum bine se stie, uneori chiar si veninul (taninul), intr-un anumit amestec, si masura, este in favoarea binelui, a sanatatii.

Cat despre „curajul de-a ma elibera de prejudecati impuse de societate”... ce pot sa spun mai mult de atat - nici nu ma prea consider o fiinta foarte sociala anyways. :)

\"ultima sera\" - ...din pricina responsabilitatii ce mi-o atribuiam care este una din principalele cauze ale degradarii linistii umane” ... Da, cred ca am inteles foarte bine, inca de la-nceput, la ce te refereai. Si cu toate ca, pana nu demult ti-as fi contrazis cu vehementa aceasta fraza, totusi astazi am ajuns si eu la aceeasi concluzie ca si tine. Si eu am sfasiat toate lanturile, in care mi-am impus a creste - lanturi pe suflet. Si de-abea cand m-am decis sa ma eliberez de ele, mi-am dat seama cat de imposibil de grele, si pline de spini, au fost, in tot acest timp, in care le-am purtat, obisnuita fiind sa traiesc in temnita lor.
„STii unde ma indreapta pasii?” spre destin, probabil ?... crezi in el ? ...pentru ca eu nu cred in „coincidente”. E Dumnezeu prea mare si prea atotputernic ca sa le poata permite. Cel putin, asa gandesc eu.

Sorana

\"Câteodată totul mă doare, mă frânge,
... ... ...
Și cerul care se deschide prea larg afară din mine,\"

Ca și cum ai descrie legătura, de durere, dintre ceruri și ape, și anume - omul - maestrul - zburător subacvatic / înotator de înalturi... Asta mi-a inspirat mie poezia ta.

Sorana

Stii ca ai dreptate ! Cu toate ca, la prima vedere, ar putea parea ca-mi contrazic propriile comentarii. Adevarul e altul. Da ce spun eu... adevarul - ( o notiune abstracta noua, oamenilor, eventual reala, folositoare doar Lui Dumnezeu ) mereu pare a ramane undeva ascuns, intr-o incapere de oglinzi ( dintre acelea care deformeaza ! ), si nicicum ( sau poate doar printr-o teribila intamplare ), nu-l vom putea intalni in starea sa, vorba vine, ADEVARata.
Dar fie si asa. Ne ramane macar ( iluzia ? ) continuarii, in incercarea cizelarii, cum foarte bine-ai spus.
Cred ca idea de baza este tocmai ca \"adevarul\" este la fel de (I)real ca si \"fericirea\". Ambele sunt notiuni abstracte, din punct de vedere al implinirii lor.
Rezulta deci, ca nici eu nu cred in fericire, la fel cum nu cred nici in posibilitatea acelui \"copil intreg\", acelui copil care sa ne-mplineasca toate lipsurile ( ale mele si ale lui ). Ba mai mult, nici macar nu cred ca-mi voi intalni vreodata \"jumatatea\", dincolo de hotarele visarii. In acest text totul e visare, si nimic mai mult ! Totul e dorinta. Imposibil de exprimat altfel, imposibil de eliberat altfel ( din inchisoarea de chin a mintii si sufletului ), decat prin arta ( zic eu... ). Fie ca e vorba de literatura, pictura, sculptura... oricum am trecut deja prin toate, si n-a contat, pentru ca ele reprezinta doar forma. Fondul este capacitatea de-a visa si de-a-ti impune visele, chiar si dincolo de neputinta specific umana de-a capta in mod exclusiv \"fizic\" ( adica sa ajungem sa traim pe pielea noastra, ceva de netrait, decat dincolo de piele ).

Multumesc inca o data pentru comentarii. Si ma simt onorata ca-mi citesti textele, avand in vedere ca am ajuns sa te apreciez foarte mult din punct de vedere literar.

Sorana

\"de mai multe folosințe\" - Economie... de senzații, intensități, comentarii (în plus) - toate par a-și păstra o anumită măsură, bine stabilită.
Chiar și economie de material brut \"lame de ras; chibrite\" etc. ...
... în poezia asta totul pare o economie, dar făcută cu cap, în favoarea Eternității ! Pare-se că te \"păstrezi\" pentru ea. Probabil ca s-o poți savura mai bine, când îi va veni momentul...

Îmi place ! :)

Sorana

Eu cred că ceea ce ne inspiră întodeauna cel mai profund, este tocmai regăsirea sinelui (mai mult sau mai puțin mascat) într-o operă de artă, indiferent de ce natură. De aceea cel mai frumos compliment care-i poate fi adresat, din punctul meu de vedere, este ceva de genul: - Mi-am reîntâlnit o parte pierdută/uitată-n adâncurile-mi, ținute secret chiar și față de mine, în rândurile poeziei tale.

\"eu te știam deja
dar ce contează?\" ... ca și cum aș fi spus-o chiar eu odată, atât mi-e de reală imaginea asta !

Felicitări!

Sorana

\"vinul tăcerii aleargă prin venele deschise
precum o scrisoare spre numele ei\"... Mi se pare de-a dreptul superbă comparația !

Sorin,
Da, ești mai norocos, se pare, sau mai bine zis, sunteți(amândoi)! Al meu nu va avea să știe vreodată, pentru că nu a cunoscut încă \'voința\' de-a fi, mai mult de atât - un înger căzut. Iar eu, ecoul dânsei...

Mulțumesc pentru trecere și pentru împărtășirea acestui gând. Te mai aștept pe aici.

Cu bine,

Sorana

Inspirată idee!

Mersi, Andreea. Ești una dintre autorii mei preferați de pe site (atât cât am reușit să cuprind până acum).

Sorana

Mersi pentru incurajari. In mod sigur am sa-ti ascult sfatul, voi continua - cu ochii deschisi sau inchisi - cum obisnuiam sa spun odata...
In ceea ce priveste „cliseul unicornului”, intr-adevar ar putea aduce a subiect desuet. A fost insa un lucru pe care mi l-am asumat. In conceptia mea (si a multor altora inaintea mea), unicornul find simbol al unicitatii si cautarii noastre interioare fara de sfasit. A acelui „ceva”, menit sa ne implineasca nevoia de-a ne simti speciali. Si daca, in unele cazuri e mai mult o cautare a subconstientului, pentru ca tine de nevoile (din punct de vedere spiritual) cele mai intime si mai adanci. Care, in ciuda tuturor aparentelor si a superficialului, ce par a devora cu o foame „salbatica” victimele timpurilor noastre, ramane totusi o cale e evadarii sistemului infect, aceasta fiind insasi individualitatea. Unica – samanta divinitatii respirand in fiecare din noi.
Deci, cu sau fara unicorn, esenta textului este mesajul transmis. Simbolul folosit nu este decat una dintre multele posibile variante, care intamplator m-a inspirat in momentul acestei scrieri.

P.s: Am ajuns sa-ti citesc cateva dintre texte, poezi, si am ramas foarte placut impresionata. Intentionez sa le parcurg pe toate. In mod evident, merita! Complimentele mele.

Intamplator mi-am aruncat privirea pe siragul aparent incalcit al cuvintelor tale... Intamplator traiesc aceiasi stare, pe care o descri cu atata inspiratie... Si tot intamplator, acesta este primul text care m-a impulsionat spre a-i raspunde. A-ti raspune... Pacat ca cel dintai (Acela!) care mi-a insuflat o traire atat de apropiata descrierii tale, nu a ajuns (nici macar intamplator) sa si-o defineasca, asemeni tie. I-as dori-o din suflet. Nu pentru mine, ci pentru ca, ajungand sa ating cu sufletu-mi intensitatea vibratiei (bune, dar atat de nebune) a acestei trairi, am simtit in carne vie cat este de minunata. V-as dori-o tuturor... Iar pentru cei ce, asemeni mie, ti-au impartasit mesajul, nu pot decat sa ma bucur.