Ceva Atât de Simplu și Frumos

‘O întâmplare adevărată.’ – Începutul meu preferat. Pentru că prefer frumusețea, din ce în ce mai rară, și astfel, din ce în ce mai prețioasă, a realității, decât cea a iluziilor închipuit perfecte. Ale visării, care nu face alt ceva decât să ne-ndepărteze, și mai mult, de cei din jur, transpunându-ne într-o lume, unde niciodată nu vom puta fi decât singuri. Doar tu. Singur cu minunatele tale vise în brațe, pe vine, pe buze, pe aripi de pasăre, cucerind înaltul... Da, atâtea frumuseți… dar cu toate poartă-n ele trista lipsă a atingerii ‘întregului’ realității. Sunt atât, doar un vis. Și altul. Și iarăși altul… și tu ? Tu, copil neînceput al vieții, tot singur... ca mereu ? Am să împart cu tine, în următoarele rânduri, o întâmplare care, în ciuda aparentei simplități, chiar banalități, ar putea considera unii, pentru mine a însemnat deplina înseninare a unei zile, începută trist, de toamnă haotică, rece și nehotărâtă… Am luat-o pe drumul meu obișnuit spre facultate, cu inima strânsă (din nou) la gândul că nu mi-am terminat încă lucrările care mi-au fost date. Lucrări, pe niște teme date, care, sincer vorbind, nu-mi provocau decât apatie. Iar la o Facultate de Arte Frumoase, un asemenea sentiment nu ar trebui să-și facă simțită prezența într-atâtea suflete, atâtea gânduri, întoarse tocmai împotriva propriei pasiuni. Dat fiind faptul ca nu sunt nici pe departe singura care gandește în acest fel. Trebuie deci, ca undeva, cândva, să fi fost comisă o greșeală. Pentru că este asemeni unui joc de puzzle care nu mai poate fi nicicum asamblat, neajungând, în mod logic, la nici un rezultat. Iar gândul acesta de ‘nefinit’, de încoronare a imperfecțiunii în sine, mă tulbură groaznic. Dar, ca să nu mă abat prea mult de la subiect, am să revin la drumul meu, de fiecare zi. La drumul meu împrejmuit de aceleași vechi clădiri, apăsate, greu, de amprenta timpului, de aceiași copaci, care-și schimbă doar nuanțele picturale ale coroanelor, uneori lăsându-le goale, ca pe niște statui neterminate. Și oamenii… în sfârșit oamenii. Poate că sunt eu doar o fire exagerat de introvertită, și mult prea obișnuită a mă confrunta doar cu propria-mi solitudine, ca atunci, când ajung acolo, afară, dincolo de fereastra protectoare a geamului meu, mă simt pierdută, ca și cum aș fi nimerit într-un loc greșit. Un loc căruia nu-i aparțin. Ca o infractoare ce-a invadat un teren străin, interzis. Un soi de frică a unui fapt imposibil de exprimat. Frică de oameni ? Mai degabă frică de senzația care obișnuiesc să mi-o insufle, aceea de străină, de ființă izolată undeva, într-o altă sferă, la care am ajuns să cred că nici nu ar mai considera ca ar avea acces. Poate că și eu le inspir lor aceeași frică. Frică de fi rejectat, neînțeles, de-a fi luat în derâdere. Frica de a-ți deschide sufletul în fața cuiva, care ar putea profita de acest lucru, atacându-te tocmai în punctele tale cele mai sensibile… O frică atât de distructivă, zidind între noi atâtea și-atâtea obstacole de netrecut. Dar în ziua asta, am întâlnit un alt fel de ființă. Un alt fel de copil. De suflet. De femeie. De înger… sau dacă nu, măcar în amintirea existenței Lor. Un simplu gest. Obișnuiesc a merge cu privirea aproape, mai tot timpul, plecată, ca și cum aș încerca să evit ‘ciocnirea’ cu privirile celor din jur, care, de multe ori, îmi dau senzația că mă taie-n carne vie, că mușcă, din mine, bucăți irecuperabile de energie… Dar de data aceasta, în coad ochiului, mi-a atras atenția un chip. O femeie (cam pe la 35 de ani). Cred că, la prima vedere, m-a amuzat puțin nasul înroșit puternic de răcoarea umedă a vântului, și buzele acelea mari, enorme, ca și cum ar fi fost pictate pe fața unui clovn, pe care obișnuiam să-l îndrăgesc, atât de mult, când eram mică și mă ducea tata la circ. Buzele acelea, nasul în vânt, și niște ochi imenși, căprui, care trădau atâta candoare și inocență, m-au dezarmat. M-au făcut să uit pentru câteva clipe de obișnuitele mele reacții de ‘țestoasă’, care la prima mișcare simțită se bagă, fricoasă, înapoi în carapace, și am privit-o lung în ochi. Ca și cum aș fi vrut să-i dezvelesc sufletul pentru un moment, să aflu taina acelei rare seninătăți. Iar ea, îngerul străzii, mi-a prins deodată privirea într-a ei. O clipă de fascinație profundă, căreia nu i-aș mai fi putut nicidecum evada, și nici nu am mai simțit nevoia să o fac. Mă privea atât de familiar de parcă ne-am fi cunoscut de-o viață întreagă. Atât de dulce, de parcă mi-ar fi fost mamă. Cu toate că, până la acea întâlnire, n-o mai văzusem niciodată. I-aș fi ținut, cu siguranță, minte chipul… Iar apoi, ceea ce a urmat, a fost cel mai minunat dar pe care l-am primit vreodată de la un străin. Toată fața i s-a luminat, și mai mult decât era deja, într-un zâmbet larg, sincer, rămânând fixată pe privirea mea, ușor uimită. Acel zâmbet… poate o altă latură a magiei, a forței frumosului, în starea-i cea mai pură, de vis în devenirea realității. Poate că într-adevăr, undeva, adânc în suflet, suntem îngeri. Sau poate că-ntr-o zi de toamnă, eu l-am întâlnit pe-al meu. Să-mi amintească faptul că încă mai trăiesc. Că nu m-am născut nălucă, ci om ! Că totuși, aparținem unul altuia. Și, în fond, suntem atât de asemănători. Cu nevoi, speranțe, vise, trăiri și spaime… toate trăite deopotrivă de noi toți. De ce atâta lipsă de înțelegere, când, în fond, tindem, în esență, spre aceleasi ideale ? Noi suntem parte a unui întreg ! Așa că în loc să ne ‘mușcăm’ unii pe alții de suflete, în loc să ne golim reciproc de energie și să ne umplem de spaime, mai bine haideți să dăruim, măcar din când în când, un zâmbet de înger. Sincer și dezinteresat ! Îți mulțumesc pentru inspirație, ție, necunoscută cu buze și ochi de fericire !