Sofronie Lucian - Mihai

Dragă LIM,
Iată cum am citit eu această poezie :

petrecerea se va termina
corabia va ajunge la mal
vom coborî pe țărm cum am ieși dintr-o școală
și numai iubirea noastră
va avea rost

trupurile precum uniformele claselor primare
vor putrezi neștiute
noi vom răspunde concomitent la întrebări
venite din toate părțile

petrecerea se va termina și va începe absolutul
obligatoriul
ciclu gimnazial
atunci ne vom da singuri notele
praguri nu pentru picioare
ci pentru iubire
universul o sală de clasă
galaxiile bănci în care ne vom așeza
să ascultăm glasul

...și asta nu pentru că nu m-a bucurat poezia ta, așa cum e ea!, ci pentru că, în gândirea mea, cunoașterea, realizată prin « uniformele claselor primare » (bună metafora !), vremelnic dotate cu simțuri, nu ne va folosi decât în măsura în care ne-a întărit în iubire. O poezie ca Va dăinui , a lui Ezra Pound, e în măsură, cred, să evidențieze că revelația poetică e la fel de vie și convingătoare, în lirica autentică (cea trăită la intersecția clipei cu veșnicia !), ca și revelația sacră:

Va dăinui
De Ezra Pound
Va dăinui doar ce-am iubit cu-adevărat
Cenușă-i restul.
Un singur lucru nu-ți va fi prădat
Doar ce-ai iubit cu-adevărat.
Ți-e singurul tezaur moștenire:
Tot ce-ai iubit neîntinat.
Ca s-o păstreze, lumea, cui fu dat?
Văzut-ai tot și-ai pipăit
Râvnitul rai între pereți de iad
Ți-e moștenire ce-ai iubit curat.
Un singur lucru nu-ți va fi prădat:
Tot ce-ai iubit cu-adevărat.

Numai bine...

Va fi fiind Pound plat?!!! Va fi fiind lectura mea plată?... poate... dar dacă acceptăm că \"totul\" se va termina, continuitatea sugerată în versurile care urmează primului nu are sens!... Cum nu are sens nici faptul de a pune egal între \"petrecerea\" noastă în și dimpreună cu această lume și \"tot\"...

Aici se creează într-o asemenea măsură o stare, încât poezia , în înțelesul care i se dă de la Rilke încoace, se volatilizează, dispare. « LIM» a atins acel nivel al elaborării, care face ca « elaborarea » să nu mai fie percepută, să nu conteze. Păstrând, (totuși !) proporțiile, Liviu-Ioan Mureșan, pe care îl urmăresc cu plăcere, izbutește – și nu doar aici ! – să facă ceea ce Eminescu reușea, de pildă, să realizeze cu o recuzită banală : imparitatea unor plopi, curiozitatea unor vecini și indiferența unei ființe iubite, desigur, într-un alt registru. În acest fel, el se desparte de postmoderni, poate și prin această capacitate extraordinară de a se privi din afară. Calmul, blândețea, gingășia cu care își tratează « personajul » și lumea-spectacol în care acesta TRÃIEȘTE ,împreună cu cei dragi, nu-ți mai îngăduie să-l suspectezi de ironie sau autoironie. Vorbind despre sine, « LIM » se comunică, deschide calea unui dialog cu cititorul despre o lume sărăcită de frumos prin desensibilizare, o lume în care el aduce sărbătoarea, tocmai prin capacitatea de a evoca prin forța cuvântului – în care crede ! - aspecte străine, din nefericire, individului postmodern. Ironiei tâmpe, prea adesea vizibilă astăzi în neputința tradusă într-un efort disperat de îndepărtare de firescul expresiei, Liviu-Ioan Mureșan îi opune cu convingere construcția clară, condusă de logica unor trăiri autentice.
Sărbători fericite, dragă « LIM » ! Poate, cândva, undeva, ne vom cunoaște și personal...

Un poem bun!... născut, cred, din încercarea febrilă și spontană de a topi, într-o materie nouă, anostul cotidian cu freamătul inedit al ființei bântuite de poezie. Tulbură nereușita alchimistului, aliajul refuzând să se compună, părțile - viața, poezia - cristalizează separat, scoțându-se reciproc în evidență, de unde rezultă forța fiorului liric.
Ciudate unele comentarii, încercări de tălmăcire epică a liricului... Păcat că autorul se prinde în joc, dând impresia că nu știe despre faptul că, plecată în lume, opera are viața ei, indiferentă la opiniile \"post factum\", chiar dacă acestea vin din partea celui care a zămislit-o.

\"Explodăm\" în fiecare clipă... lăudabilă încercarea de-a reface întregul ființei, o cochetărie șugubeață cu timpul - într-un spațiu care ne pierde prin forța de-a ne induce iluzia că-l iubim! - ; o duioasă și inutilă încercare de a redobândi imaginea sinelui din copilărie și, tocmai de aceea, un reușit poem tragic - ca, de altfel, toate demersurile ce nasc, printr-o sfâșietoare ironie, literatura postmodernă.