Sinica Vranceanu Moinesti

Am vămuit ceţii petală pentru ochii mei, de acum prea goi, şi-n necuprinsul izbăvit de pofte pucesei a mă pierde. Nălucirilor străine le-am înfăţişat teribila încleştare a focului din cerul gurii;

Din nou hoinar, pe-un val lipsit de stele, netulburat de-a soarelui privire, spre învolburate țărmurile mele mă simt gonit fără împotrivire. De ploaia răsărită-n podul palmei mă tem ca de-un

Mai pâlpâie cuvinte în umbrele de mâine tot scrijelind vopseaua pereților uitării, urnindu-și dedemultul din formele păgâne pe lespedea de piatră ard laurii visării. Pe muntele de sare Sisif

Pe râul îndărătnic, în seva-i retrogradă ce se revarsă-n țărmuri, coagulând pustiul, de șarpele luminii spre coada-i covrigată mai tremură-n icoană anticipând târziul. Pe jariștea

Dinte toate ploile, doar steaua ta mai răsare peste asfințitul din gând. Între toți brazii din suflet doar fulgerul mai seamănă cucuruze. Ploaia și stelele surori prin lacrima Egretei

Nu sting culori pe noapte din brațul meu de gheață, adună-se din șoapte strigoi de dimineață; străfulgerări azure, nebănuite gânduri, cioplească-n sloiuri pure culorile de vânturi;

Nici pâine, nici gloanțe, nici rouă pe-o frunză ce zace la geam, Reformă !, Reformă! - nu plouă... ... nu cade Guvernu’ , bani n-am. nici zahăr în ceaiul din cană, stagnare, ministru,

Sunt vinovat de-a nu fi fost perfect la judecata sufletelor seci, intransigent amprenta o ridici și pleci plătind tributul stilului direct. Pripit judecător, nici n-ai deschis dosarul, dar ai

În mii de spori mă-mpart gonind spre tine, cu necuprinsul ochilor să te pătrund; icoana ta mă arde, cuvintele-s puține, şi aş vrea în amintirea ta să mă ascund. Tresaltă răscolit rubinul