Simona Panaitescu

Orgolii se luptă oare aici cineva ? un monstru îmi pare… nu-l văd, îi simt doar câteodată când se apropie răsuflarea. mă înfior dacă vorbește cumplita-i răceală îmi ustură

e noapte adâncă și plină de vară dar cine astăzi o mai cunoaște după tainica lege a firii… poate doar greierii triști mesageri ce cântă din nou de iubire tu însă ca de obicei taci ce

nu știu dacă vei înțelege firul de iarbă plăpând crescut între pietrele albe ale orașului; nimeni nu-i știe visul nimeni nu-i bănuie geometria ascunsă nimeni nu-i împărtășește credința prea

nu sunt o particulă ! deși mă puteți strivi înainte chiar de a mă atinge; deși mă puteți schimba tortura, folosi, murdări deosebit de eficient pentru neștiutele voastre scopuri; deși fără

sa scriu acum despre îmbratisare ca despre Dumnezeu... un ocean nesfârsit ce ma tot pierde ca parte pentru a ma regasi dintr-o data Întreg... nu-i rupere din îmbratisare sa nu ma

contemplu aceste priviri ce mai mult decât orice cuvinte, dezvăluie sufletul – ca într-o impetuoasă fulgerare-a furtunii în noapte un peisaj ei nici nu-și cunosc zbaterea… atât de

mă-ntorc la un vis ciudat și nedesăvârșit ca sentimentele omului… visez la vremea când cuvintele se vor transforma din nou în imagine, în căldură c-un singur cuvânt atunci îți voi arăta venele

atâta iubire e strânsă în mine că-mi vine uneori să pleznesc mă simt ca o coajă prea coaptă mi-e teamă că ori explodez ori mă preschimb într-o stafidă… oh, cum să mă zbat mai eficient cum