Slobodan

Citind poemul acesta imi dau seama ca nu mai stim sa privim atent in jur, nu mai vedem ce se intampla in imediata noastra vecinatate, nu mai zarim semeni de-ai nostri care ridica fruntea catre stele si chiar cred ca pot ajunge acolo sus, chiar daca va fi sa darame cu pumnii si sa zgarie cu unghiile gardurile si zidurile si acoperisurile lumilor care li se impotrivesc. Noi nu mai stim sa vedem decat filme mute, fictiuni fara insemnatate infasurate ca melcii in tamplele noastre, filme gri, filme rele, filme fara nici un sens, in timp ce ei aud sunete si urlete si triluri si muzica adevarata din real; uneori ne povestesc si noua ce aud, ce vad, ce simt, dar cine sa-i asculte, cine sa-i inteleaga, cine sa se oboseasca solidar?

Poemul acesta spune altceva. Altceva decat aproape tot ce stim. Mie, cel putin.