Silviu Somesanu

Nimic deosebit în tot ce spui doar surâsul cu irizări de purpură absorbit de ochii mei fără constrângeri ca sufletul mamei dospit de iubire. Numai câteva clipe îmbracă subțire nerăbdarea

Ce se-ntămplă cu tâmplele mele? Se albesc de atâtea dezamăgiri și toamne, iarna le cuprinde îngemănate, ademenite de zvonuri inocente cu zăpezi luminoase. Nimic nu mai lasă loc tinereții în

Un arc se-ntinde cât un cer ce dorește să cadă din el stele, luna rece seceră și ea lumina flămândă ca o insulă naufragiată într-un pustiu de apă. În trupul tău o noapte ascunsă împarte

Nu te năpusti să mă lovești sunt atât de firav încât nu mai simt nimic, un cal ce nu poate trage căruța nici dacă-l omori. Întoarce spatele și lasă-mă cu Dumnezeul meu protector. Niciodată

Se rupe întunericul și lumina se trezește din somn, seva de primăvară urcă-n plante. Femeile privesc mugurii cum cresc și verdele oferă o nouă stare de grație când crudul curge voios și

Să-i pui iubirii aură norocoasă și din plinul ei să umpli sufletul, e o tandrețe de floare mirositoare, pliază în inimi bucurie cu flămânde așteptări de dragoste. Când nimic nu se aude în

Vina celorlați muritori pentru pedeapsă s-a desprins din cuvintele alungate din propozițiile cu finalitate imediată de un descântec la capul deocheatului ce așteată să-și revină. Să nu ne

Noaptea are haine ponosite de ploi, pline cu aer și întuneric de la gri închis la negru beznă. În ele-mi scufund mâinile-n adânc și ies prin ceață în zi, mângâi cu palmele câte un copil ca

Gândurile mele înspicate de rod cu arome din ținuturi străine îți frăgezesc așteptarea dospită-n șoapte unde ademenită te grăbești să vii. Apoi visele ca merele îngălbenite-n verde cu miros de

Noaptea cu stele ți se așază-n păr ca o cunună de mireasă rămasă pe fotografii în pereții gândurilor. Adună-n ceremonial oameni cu zâmbete ninse, apoi îi lasă să se bucure senini și să se

deschid orizontul luceferilor de noapte să-mi lumineze calea pe unde-mi trec înaripate cuvintele care se vor întrupa-n păsări nu le știu cântecul dar le aud glasul înalt și plăcut urechea

Însetat de albastrul din fântânile cerului îmi beau verdele din vin în potirele durerii în suflet să se reverse bucuria. Pecete gândului pun în dovezi caut drumuri, porți să deschid. Așez

La masa țărănească, rotundă Dumnezeu îi poftește pe români, unii nu vor să rămână, alții vin cu gânduri ascunse. Cei care vin cu încredere nu-l văd dar îi simt binecuvântarea și se

Nimeni n-o să ne strige din moarte și ar fi păcat să credem că noi înșine n-avem în memorie revelația unei trăiri pline de riscul întâmplării nefaste. Femeia mă liniștește cu pacea

Nu mai înghit săbii și săbiile seceri le fac, să tai cu ele grâul din cer. Pâine o să dau la săraci care se închină și cred.

Pe mine mă dor vorbele nespuse, cuvintele îmi provoacă de-a dreptul suferință, dar îmi înalță spiritul. Punctele mele de vedere se hrănesc din întrebări, răspunsurile ce se vor da, vor fi

Se naște în trup ce a murit demult și totul se sprijină pe convingere. pe puterea de regenerare a credinței. Nici umilința din teamă, nici curajul nu te lasă străin de ce se întâmplă. Dacă

Nu mă surprinde că încerci să forezi necunoscutul poate că nu vei zidi fântâni, dar vei scoate la suprafață o parte din adânc, nu te temi de nereușită, eu îmi caut îndeletniciri

Împart zilele alungate din calendar, strâng în brațe iubirile sfâșietoare și tot ce se mai poate pune la inimă ca un fruct așteptat. Pe drumuri rămase de străbătut mă feresc de imagini false

În mână cu un felinar de vânt mă plimb prin ploaia măruntă și deasă și nu înțeleg de ce mă grăbesc când nu mă așteaptă nimeni undeva. Îmi place o anume umezeală și ceață care nu pătrunde prin

Să nu pierzi ocazia ea trece pe lângă tine ca un tren apoi nu mai știi că a existat. Viața curge grăbită-n matcă ca și sufletul tău lovit de trădări acoperite cu nepăsări care dor în