Silviu Somesanu

De copil mă urcam prin copaci și călăream caii pe deșelate, mai cădeam câteodată dar nu recunoșteam că m-am lovit. Când m-am făcut mare nu mai aveam semne, aveam amintirea unor

Nu mai căuta, lumina s-a ivit dintr-un ochi al universului aţintit spre noi. Se propagă ca o minune pe pământ, oamenii își lasă lumânările lângă crucile morților. Întunericul se

Stau pe o canapea între pereții tăi de dor te așezi lângă mine victimă-n suflet, îmi spânzuri sentimetele de gât până îmi termin cuvintele, mă lași fără glas să te sorb din priviri. Cu ochii

Din pricepere deghizată afișată pe fața ciupită de vărsat, se scutură a lehamite. Are inima noduroasă de prefăcută vanitate ce-i străbate prin sinapse nervii, adaugă ipocriziei statut de

Sub piele, nervii mei se scaldă-n lumină cu subţirimi de simţire îţi pot măsura înlănţuirea în care vrei să mă prinzi, nu mă las folosit pe umerii tăi de floare şi mă zbat să scap din pânza

Fug de cuvinte şi cad în neînţelegerea lor până dincolo de dragoste, iubiri întâmplătoare mă cuprind în euforia lor bolnavă şi mă seacă de perspectiva imediată. Tu nu poţi să mă scapi de

Noaptea se varsă peste viață cu același întuneric pervers, nu mai văd nicio scăpare chiar dacă răstorn ceasul timpului. Sufletul plânge cu lacrimi de înger și aripile s-au frânt, lumea din

Mă închid într-un vas așezat pe portalul zilei și privesc prin clipe cum se scurge viața, mi-a rămas inima plină de fior să mă regăsesc în poeziile lui Eminescu ca într-un templu, sufletul meu

Am învățat și eu cum se deschide sufletul, este atât de greu să atingi punctul sensibil și să simți cu inima întruparea în palme, limba privirii și a semnelor care te învăluie. O umbră mă

La întâlnirea cu singurătatea nu se spune niciun cuvânt, clipele curg palide și pline de amar. Privirea-i pierdută undeva departe și-n mine rod în oase carii flămânzi, ce-i simt zvâcnind

Zilele stau la rând și așteaptă, nimic nu se schimbă de la sine, totul este stabilit și trece mai departe, trebuie aflate cauzele, partea adâncă a lucrurilor. Cel sclipitor pătrunde mai

Trupul i se-ncinge și aruncă flăcări din ochi care ucid din fașă orice porniri nehotărâte și-i atrag pe cei cu febră-n mușchi, sângele fierbinte dă pe dinafară. Are nervii întinși, arcuri

Valori recunoaștem sunt multe dar în țara orbilor cine să le recunoască, cei stăpâniți de prostie și învidie n-au cum sunt în fruntea bucatelor, ceilalți n-au încrederea necesară și se tem, cei

Din mâinile tale se înalță coloane de piatră lei sălbatici privesc de pe capiteluri întinderea pe care se sprijină cerul bolnavi de măreție pierd cruzimea de fiară, sunt un simbol a ceea ce

Nu știu de ce pescuiesc în apele din mările tale și nu ajung pe nicio insulă de respiro, am putea cântări trecutul și prezentul cu inimi de singuratici călători. Trăirile mele măcinate de

Acolo unde drumul face o buclă citesc cu atentie indicatoarele și las în urmă toate inhibițiile, pătrund pe aleea îngustă a lumii opuse, intru în imperiul privilegiilor șocante. Nu se află

Simt cum roade tăcerea prin sânge, de-o să scot în afară toate acumulările turbate ca o avalanșă declanșată pe neașteptate acoperind pe cei vinovați și pe alții. Așa-mi crește imaginea cu o

Noaptea își plânge toamna-n corzi cu suspine ruginite într-o vioară, sunete topite curg pe nervurile frunzelor în pădurea ce se luptă cu vântul, inima-i bate-n fiecare copac și-i soarbe seva