Mă caut în colțul din dreapta al zilei
unde amiaza e mai dulce ca fructul
și nicio umbră nu-i mai răcoroasă
decât adierile vântului de nord.
Orașul acesta e străin de dușmani,
locuiesc în el
Omul e distrat, are capul în nori,
trece ca o gondolă prin canal,
își visează iubirile în culori calde.
Are mâinile întinse a ramuri de copac,
rămân aiurea în aer și așteaptă.
Mă descoperă
Dimineața îți va deschide orizontul convex
cât trecerea printr-un arc de triumf
cu mândria purtată pe umeri.
Străzile vor defila sub semnul de steag,
se va mărșălui prin ele viteaz
în pas
În seara asta bărbații-s la vânătoare
în păduri de pe valea frumoasei
fetele nopții cu părul inele de smoală
cântă neauzit pe creste înzăpezite
În noaptea sticloasă, vom lua urma
mistreților
Sunt înapoia mea pe un drum cu hârtoape,
cel mai mare-i griul din viața de iepure
care se sperie de propriile-i umbre,
functionez ca un ceas răsturnat pe masă.
Nu știu cât o să mai rămân de
Din vechime trag după mine rădăcini viguroase,
o sevă ca un izvor fierbinte
din care n-am băut des,
dar o simt prin sânge cum urcă.
Sunt un împătimit al cetății,
viața se clădește sănătoasă
Vine noaptea cu întunericul rupt de vânt,
tu nu vrei să mergi mai departe
eu nu te oblig.
Priveşte-mă cum măsor paşii timpului
printre cuvintele poveştilor tale
şi nu le cred,
dar asta nu e o
Povestea tristă încă mă apasă
dar nu mă recunosc în ea
ochelarii de la o vreme mă deranjează
ochii mei sun la fel cu ai tăi
nu văd în depărtare pregătită mişcarea.
Mă feresc de tulburările
Noaptea ţese pânză din fire de in,
îşi face cămaşa şi o încheie la subţiori,
sângele ei întunericul curge fără răni
şi se pierde-n zorii de azur ai dimineţii.
Pe ape alunecă zvonuri de urme
Ai strâns la piept prea tare șarpele
pe semne s-a trezit din somn
și așteaptă să muște.
Știi că nu mi-e frică de întâmplări,
desfac cu grijă plicurile cu scrisori,
tu n-ai timp pentru
Anotimpul poemelor nescrise
femeie izolată între mine și scris
izvor între sete și moarte-n pustiu.
Clipele furate de ape,
nuferii poartă copiii pe frunze
lângă lacuri au fost văzute viori
la
Lipsit de expierență
ascultam cu răbdare pe fiecare interlocutor
și-i analizam spusele la rece,
acasă în perioadele de meditație profundă
mă exceptam din subiectele discutate
c-un ochi
Eu sunt mai adevărat decât piatra
dincolo de care îndrăznealea
urcă treptat
în pomul lăudat.
Nu se întrevede niciun rod
doar ochi înmuguriți.
Lumina ca o pânză subțire
răcoroasă și
Scapără prin aer paharele sparte,
ninge pe mese pulbere albă de sticlă
peste trupurile înțepenite-n scaune de lemn
se prăvălesc ninsori de lumină.
Lacrimile tremură în ochiul dușman,
unul prin
femeia este unica minunăție
universul este doar o construcție
pe care nu poți să o termini
surâsul
nu poate fi adus acasă
să te culci cu el în pat
până se plictisește și pleacă
nu pot
Descleiam cuvintele de mierea florilor
alcătuiam trăiri înalte
asemenea sunetelor pe clape de pian
ce acompaniază cântecul sopranei,
între noi intimidaţii de frumos
muritori pe portative
din câte suferințe sunt
cea dată de suflet le întrece pe toate
îți lasă starea de om pierdut
închis în tine ca într-un clopot
pe care nimeni nu-l mai trage de lanț
nu sunt justificări
pentru
S-a uitat la mine cu coada ochiului
poate chiar în silă,
după ce s-a gândit mai profund
m-a chemat lângă ea să mă sufoce.
Mi-a sechestrat gândurile într-o ambiție
n-o iert și o țin strâns de
Unde pe ziduri înalte și groase
poezia stă în picioare,
cum în ochi depărtarea capătă contur,
distanța în fugă rămâne-n urmă
iar fluturii din trup absorbiți în sânge
opresc corăbii de dor la
Când noaptea mă locuia la mansardă
și desfășurarea timpului era înrudită cu neantul
eram plecat din gânduri,
lumea nu mă știa în niciun fel
sau mă neglija.
Mă scăldam într-o apă curgătoare cu
Nu știu de ce femeile se ascund în gânduri
ori în lucrurile bine făcute,
fustele lor așteaptă vântul prielnic
au în oase măduvă subțire de pasăre,
ce naște îndăzneala nebună cu aripi
rupe
Nicio frunză nu stă să se mire de tot ce i se întâmplă,
privește anotimpurile cu părere de rău
și moare la un moment dat supusă,
dar nu-și uită ciclul feminității ei.
Privește-o numai cum se
Voi fi nebănuit ca tunetul
aruncat din senin peste case,
ploaie voi fi și furtună
cu cel ce rătăcește cuvântul
în verdele ofilit al trădării.
Chiar aerul primenindu-l,
străluminând coacerea
Se topea cenușă
sticloasă
pe degete lungi
umbre te sărutau pe coapse
să-ți prindă mirosul,
atunci când simțeai momentul
atacului la sol.
Cine știe,
poate toți bărbații cu mustață
te