Silviu Somesanu

Mă caut în colțul din dreapta al zilei unde amiaza e mai dulce ca fructul și nicio umbră nu-i mai răcoroasă decât adierile vântului de nord. Orașul acesta e străin de dușmani, locuiesc în el

Dimineața îți va deschide orizontul convex cât trecerea printr-un arc de triumf cu mândria purtată pe umeri. Străzile vor defila sub semnul de steag, se va mărșălui prin ele viteaz în pas

Sunt înapoia mea pe un drum cu hârtoape, cel mai mare-i griul din viața de iepure care se sperie de propriile-i umbre, functionez ca un ceas răsturnat pe masă. Nu știu cât o să mai rămân de

Din vechime trag după mine rădăcini viguroase, o sevă ca un izvor fierbinte din care n-am băut des, dar o simt prin sânge cum urcă. Sunt un împătimit al cetății, viața se clădește sănătoasă

Vine noaptea cu întunericul rupt de vânt, tu nu vrei să mergi mai departe eu nu te oblig. Priveşte-mă cum măsor paşii timpului printre cuvintele poveştilor tale şi nu le cred, dar asta nu e o

Povestea tristă încă mă apasă dar nu mă recunosc în ea ochelarii de la o vreme mă deranjează ochii mei sun la fel cu ai tăi nu văd în depărtare pregătită mişcarea. Mă feresc de tulburările

Noaptea ţese pânză din fire de in, îşi face cămaşa şi o încheie la subţiori, sângele ei întunericul curge fără răni şi se pierde-n zorii de azur ai dimineţii. Pe ape alunecă zvonuri de urme

Ai strâns la piept prea tare șarpele pe semne s-a trezit din somn și așteaptă să muște. Știi că nu mi-e frică de întâmplări, desfac cu grijă plicurile cu scrisori, tu n-ai timp pentru

Lipsit de expierență ascultam cu răbdare pe fiecare interlocutor și-i analizam spusele la rece, acasă în perioadele de meditație profundă mă exceptam din subiectele discutate c-un ochi

Eu sunt mai adevărat decât piatra dincolo de care îndrăznealea urcă treptat în pomul lăudat. Nu se întrevede niciun rod doar ochi înmuguriți. Lumina ca o pânză subțire răcoroasă și

femeia este unica minunăție universul este doar o construcție pe care nu poți să o termini surâsul nu poate fi adus acasă să te culci cu el în pat până se plictisește și pleacă nu pot

Descleiam cuvintele de mierea florilor alcătuiam trăiri înalte asemenea sunetelor pe clape de pian ce acompaniază cântecul sopranei, între noi intimidaţii de frumos muritori pe portative

din câte suferințe sunt cea dată de suflet le întrece pe toate îți lasă starea de om pierdut închis în tine ca într-un clopot pe care nimeni nu-l mai trage de lanț nu sunt justificări pentru

S-a uitat la mine cu coada ochiului poate chiar în silă, după ce s-a gândit mai profund m-a chemat lângă ea să mă sufoce. Mi-a sechestrat gândurile într-o ambiție n-o iert și o țin strâns de

Unde pe ziduri înalte și groase poezia stă în picioare, cum în ochi depărtarea capătă contur, distanța în fugă rămâne-n urmă iar fluturii din trup absorbiți în sânge opresc corăbii de dor la

Când noaptea mă locuia la mansardă și desfășurarea timpului era înrudită cu neantul eram plecat din gânduri, lumea nu mă știa în niciun fel sau mă neglija. Mă scăldam într-o apă curgătoare cu

Nu știu de ce femeile se ascund în gânduri ori în lucrurile bine făcute, fustele lor așteaptă vântul prielnic au în oase măduvă subțire de pasăre, ce naște îndăzneala nebună cu aripi rupe

Nicio frunză nu stă să se mire de tot ce i se întâmplă, privește anotimpurile cu părere de rău și moare la un moment dat supusă, dar nu-și uită ciclul feminității ei. Privește-o numai cum se

Se topea cenușă sticloasă pe degete lungi umbre te sărutau pe coapse să-ți prindă mirosul, atunci când simțeai momentul atacului la sol. Cine știe, poate toți bărbații cu mustață te