Silviu Somesanu

Noaptea se crapă ca o scândură când zorii bat cu ciocanul luminii în ea, de se pun pe șipotit apele. Visele se despart de gânduri și o iau la sănătoasa, se umplu de fantezii utopice, rup

Printre malurile dintre mine și tine nu trece nici un râu, rar te salută câte un firicel de apă fără un izvor anume, e o imagine frumoasă la privit, te plimbă pe lungimea spațiulu concav până

Mă presupun pe toate scenele un actor răzvrătit ce nu-şi înţelege rolul şi-l joacă cum vrea. Cuvintele şi le aşază-n palme şi face din ele copii, nume care se nasc mai târziu cu trupul pe

Nopțile mele nu sunt albastre ca ale tale Sunt pline de tristețe și o lungă așteptare, Între mine și tine nu este un deal ș-o vale Ci un ocean de neliniști și de apă, o mare. Nopțile mele

Noaptea a înghițit orașul unde am înecat fericirea, din spatele ferestrei privesc nerăbdător strada, sparg clipele care-mi șterg trecutul frumos pudrat. În așteptatele întâmplări, noaptea asta

n-am fumat niciodată lipsa de hotărâre nici n-am șters-o englezește acum privesc de la înăltime orgoliile oamenilor nu simpatizez cu nimeni mă învârt în cercuri înalte și mă prefac

Am scăpat din mâinile vântului, dar astăzi plouă pe nemâncate, lumina-i difuză strecurată prin ceață stau ascunse și păsările moțăie a somn de moarte, cerul rănit la față a dispărut în

Mă privesc cu ochiul din adâncul ființei într-un izvor dătător de viață în pustiu, rămas închis în memorie cu gânduri și vise. Cu lumina cernută de umbre, orașul doarme sub straturi de

Plânge în frunze codrul la azilul de arbori dus de fratele său mai mare românul ce nu-l mai protejează. Vântul și apele se bucură în treacăt dar nu uită să se răzbune într-o zi și nimeni nu

Dacă nu sunt eu, este un altul ce-ți fură inima ca vântul o frunză și iubirea circulă subțiată de nervuri. Sufletul urcă prin trunchiul copacului, coroana lui mă adumbrește zilnic. Nimeni

Am trecut prin multe bucurii și decepții până am uns temerile cu miere, m-am dedulcit pe palmele bătute și am scăpat pâinea jos de dragul cațelușei mele Cora. Nici

Un fel de trecere dincolo fără parastas, fără bijuterii, obiecte de artă și alte averi, fără nimic doar cu false remușcări. Până și vipera își dosește veninul necesar numai în lupta pentru

am pierdut din gânduri stăruința concentrarea pe un ideal am rămas cu ce-o fi o fi nu mai încep nicio zidire de viitor dar mă păstrez în casa veche încăpătoare pentru suflet lipsit de

Se îmbrățișează tot mai des, se rup unul din altul în părți egale cu fiecare. În jur oamenii gândesc liber dezvoltă tot mai sofisticate sisteme filozofice, fenomene și categorii care se

Tu treci peste cadavrele oamenilor vii înainte să moară fără nicio remușcare, pământul lor intră oricum în carnea ta. Pentru că faptele abominabile se uită întotdeauna, traumele lor se

de pe acoperiș un stol de păsări cântăreau cerul cu aripile întinse altele făceau acrobație pe sârmă priveau oamenii și străzile cum se pierd din neglijență în neant cum toată arhitectura

Până să-mi depășesc limitele, nu e mult tu nu crezi că pot, nu am nevoie decât de liniște. Primăvara asta este propice și tu știi că nu mă lovesc de margini necunoscute, am în sânge răbdarea

Noaptea înghite orașul unde mi-am mutat dragostea și speranța, din spatele ferestrei privesc nerăbdător strada, invoc clipele care-mi țes trecutul brăzdat pe obraz. În așteptatele întâmplări

Prin gândurile mele zboară păsări cântătoare și se nasc lupii care vor deveni flămânzi în păduri care se taie sălbatic. Încep să fiu bolnav de speranțe, un om uitat de teamă și decepții sub

Am prins gustul iubirii într-un pat de împrumut luat cu chirie de la o mătușă căreia îi era de prisos, i se simțeau arcurile cum pendulează-n sus și-n jos, dar a rămas totuși un pat de fier

Să rabzi mai mult decât poți în umbra ei să nu te aștepți, să se fluidizeze durerea în lacrimi, dospește înțelegerea ca pentru pâine și risipești credința în inimile altora când în trup