Silviu Somesanu

Arșița verii stăpânește între marginile anotimpului fără să-i strice reputația, valuri de căldură năvălesc din sud, altă secetă năruie așteptarea, pielea ei zdrențuită. Cel însetat nu-și mai

Mă întorc la tine ca o filă-n calendar, lasă-mă să te găsesc unde am fost pentru că nu mai știu alt loc, noaptea se preface că nu vede. Frânghii se dezleagă de nodurile cerului, din ochii

Din sâmburele trupului se ridică sufletul mai presus decât ființa la nemurire, aburul viu se pătrunde cu duh și Dumnezeu suflă deasupra lui descântecul universului. Un halou de uimire

În ploaia noptii alungată-n drum Se plimbă stafiile prin beznă În straie desuete, Ard focurile morții se fac scrum Cu firul roș' la gleznă Copiii-n somn au zâmbete discrete. E atâta măreție

Nu te obosi să-mi pui înserarea pe umeri poate n-am crecut mare cât o zi, drumul s-a oprit la popas în amiaza cuvântului peste care trec norii cu ochii-n lacrimi şi lasă-mă între trecut şi

Noaptea și-a rupt straiele la apariția lunii, privesc stelele cum își ocupă locul pe cer și uit de orgoliile care se apropie neîmblânzit ca un șoim. În dimineața care se ivește, soarele este

Într-o noapte zdrențăroasă c-un dezgust de tot ce se pune la cale nu te-ai manifestat, aveai o lipsă de voință care te-a cuprins până-n măduvă punând cruci în sângele năvalnic. Te-ai lăsat

În tine moarte nu este și nici viață pusă pe roți să-și urmeze singură drumul. Când totul se cerne-n univers, stele din stele se nasc și lumină din lumină învie. Cerurile se mișcă-n

Sub acoperișul unui cer pietros totul se vede cu lovituri ascunse nu știu cum te-aș putea convinge cum sub cerul meu timpul e albastru ca și apele unor mări pe care le văd în fotografii și

lumea e plină de inconsecvență dar nimeni nu se lasă convins și tot încearcă știu cum fiecare își susține ideea și moare cu ea-n brațe caut să pricep demersul nu mă dau bătut dar primesc pe

Astăzi savurez cum ninge-n grădină, pomii se apleacă frumos în semn de respect, e o lumină scânteietor de albă pe blana pufoasă ce îmbracă pământul. Cireșul are ramurile cu flori de vată și

Ne vom trezi într-o zi singuri cu surâsul tău lipsă din colțul gurii, cu bucuria mea stopată la sursă într-un timp greoi de străbătut cu pași nesiguri și mărunți. Tu crezi că timpul s-a adaugat

Duc felinarul unor vremi cu fața înnegrită, caut un orologiu care să măsoare tristețea, să o adauge vieții prin corecții zilnice. Aud cum se ciocnesc sunetele și se sparg ca sticla fără ecoul

Ce se întâmplă dacă o mamă își pierde copilul printr-o întâmplare stupidă nebănuită de nimeni? Ai spune că așa e voia Domnului cu îngerii pământeni, dar nu mai ești convinsă că voia lui este

Cred că sunt mâncat de viu dar nu mă pot înghiți nici bucățele mă otrăvesc câte puțin degeaba concentrez în cuvinte sumare întregul mă detașez de adevărul încorporat și mă mint, caut

În noaptea care pleacă la apus Iubito,tot ce-a fost de spus,ți-am spus, Dar am uitat și-i lucru nefiresc, Să-ți spun încă odată,te iubesc. Din atâta forfotă amară E umed, plouă

Ar trebui să înțelegi limba în care vorbesc în tăcere cuvintele, să le prinzi de-acum sensurile în care o să-ți recunoști rădăcinile ce o să-ți aducă aminte de neamul pe care mereu îl

noaptea lăcrimează și norii se agită la o casă se închid ferestrele și se citesc mai departe stelele vântul se trezește din somn și flutură satul deschide un ochi nu merită mai mult

Nopțile de care se spânzură întunericul nu mai au frânghii, stelele la trecerea prin anotimpuri își schimbă gândurile. Privirile ceruite pe ochi chemătoare coboară din oglinzi în suflet ca

Se toarnă-n pahare vinul vibrant și fructuos la miros și maiestos la gust. În seara cu lumina difuză din pereți se dezleagă vorbe cu gânduri ascunse, masa visătoare ca o salcie