Silviu Somesanu

O femeie își trece la spate iubirile, rupe nerăbdarea de patimă și ce nu poate face destul lasă pe alta să facă. Îi dă sufletului tot ce-i cere. Nopțile sunt învăluite de stele, vorbele

Tu ai fost închisă într-o colivie de dorințe, aripi nu ai dar ai pulpele pline și pătrățele de mușchi crud de luptătoare, învingi pe cei poftitori de frumos. Eu privesc pe fereastră-n

Mă zidești în peretele trupului ca pe o Ană credincioasă, sper să nu-ți cultivi trufia prin câștigarea iubirii împărtășite, dacă durerile mă vor strânge prea tare se va dărâma totul în

Noaptea și-a vărsat sângele cald peste întuneric, caut în mine resurse nebănuite de hrană spirituală, să trec peste nevoile celor care nu mă iartă și mă supun la chinuitoare închistări. Trupul

Între coapsele tale fierbinți pietrele iadului, le urc apoi pe umeri. Smolesc fântâna îi scot nisipul și izvorul vieții țâșnește dureros afară, dar se naște păcatul, o umbră în calea

Nu văd bucăți sfârtecate din trup, dar simt bucățile sfârtecate din suflet într-un orizont de neliniște care circulă grăbite prin sânge și nervi ce nu pot fi controlate, erup și curg ca o lavă

Primăvara mă vindec de frig capăt pe lângă durerile primenirii, bucuria, renaşte înlăuntrul trupului seva care se revarsă prin toţi porii până-n simţire, în ochi şi urechi, în aşteptări şi vise

Sunt un grabit pus să alunec pe panta durerii, mă socotesc degeaba cu viaţa care n-are nimic bun, am rămas desfrunzit de anii norocoşi şi mai caut să lupt. La poarta raiului liniştea mea e

Am înmuiat cuvintele în vorbe de lapte, apoi m-am întors cu fața la calendarul de perete. Pe masă între noi, hârtie de scris și tăcere de umbră, nicio vervă, nicio împotrivire romantică, doar

Gândul meu dând contur zilei de mâine iubirii îi pune nume și rodește în ploi zămislind ființa din lutul sterp. Atunci se naște lumina, aura de botez a capului meu primește duhul și se

norii, umbrele ori lumina mă apasă pe gândurile ce-mi consumă existenţa care locuişte nestingherită în trup cu statut de viaţă. mai departe merg liniştit până la capătul speranţei

Niciodată singurătatea nu se desparte de poezia gândită-n tăcerea cuvintelor, filele așteaptă curioase scrisul ca frunzele dimineața, lumina soarelui. Ziua cuprinsă de fulgurații în

Fiecare cuvânt pus unde trebuie mângâie freamătul inimii chiar și când suferința sapă adânc. Uitarea ne îmblânzește durerea, vom trăi mai departe-n culorile timpului așezat pe umerii tot mai

eram pesemne plecat în ochi mi se stingea lumina iar vorbele strigate din amvonul gurii se prefăceau în fântâni eram cuprins de suferință încât sufletul plutea în afara mea și durerea

În ce mă privește poți fi înaripată fără aripi. Îmbrățișez cu sufletul cântecul harpei, izbăvire a dorinței iar ce mai poate veni șoptește-n auz cu sunete sferice. Rămâne la voința lui

Femeia mi se culcă pe toate sentimentele, cu trupul despletit de sălcii pe ape îndepărtează furtuna. Face noaptea de nerecunoscut, alungă hainele dincolo de inimă, privim dragostea cum

Spiritul nebănuit al pietrei cioplite în trupul femeii se-nfășoară-n lumină. Din harul pe care-l respiră cu stăpânire de sine împarte la toți. Caută-n fructul tomnatic culoarea dulce,

Lumea din mine se plimbă pe străzile orașului, seară, se aprind lampioanele colorate, poți vedea vitrinele și să te pierzi în mulțime pentru a evita prieteniile întâmplătoare, nu degeaba tu mă

Dacă te-ai gândit la ce n-ai fost niciodată, o să devii ce astăzi nu ești, o să arzi ca piatra de var și lumea se clădește împreună cu toți, timpul nu-i trecut, focul din templu e

Am sculptat în zăpadă Doamne, şi erai acolo bulgăre de lumină în mâinile mele, bucurie lăuntrică, nespusă.

Se rotesc într-un cerc pe o margine de cer, cercul nu cade, nu are unde să se deschidă, pământul e prea departe în albastru. Nopţi de busuioc îşi risipesc mirosul prin aerul de care îngerii

Căzut în pustiu din copacul spânzurat de cer n-am văzut margini doar forme necunoscute. Dincolo de această cădere timpul curge normal se manifestă înlăuntru și înafara mea, chiar dacă iubita-l