Silviu Somesanu

Miroase a întâmpiunare de nou an, clipele mi se grăbesc lăsându-mă pradă trecutului și cineva mă așteaptă nerăbdător cu o foame de lup. Fără să mă retrag din obișnuințe îmi simt cum curge

Mi-am întors capul pe linia dreaptă fără să știu că n-am voie, trebuie să privesc numai înainte altfel mă cuprinde teama și văd ce nu-i de văzut. Gândurile celorlați au aripi și ele așa cum

Cred că nu sunt omul de care-mi vorbești, de mă privești cu suspiciune-n ochi, îmbăt cuvintele cu sunete până la epuizare, dar fără să se piardă în desfrâu, le urmăresc și nu pot să-și facă de

Mi-am pus numele în fața cuvintelor apoi am ales verbele care mă iubesc, pe file albe gândurile își refuză tăcerea dar rămân nescrise. De când m-am înrolat în muritorii de rând în casa

Există o pasăre care vestește moartea înainte să se pornească la drum spre nefericitul om. Își râde în pene când bat clopotele și pornește mai departe in toiul nopții cu vești nu numai de

În cuvintele mele literele cântă simfonia înălțătoare a sufletului, dragostea din încrețirea frunții cu bucuria dusă-n surâs învăluie inima. Câte o umbră în calea luminii îi întregește

Am pentru tine cuvintele pe hârtie rânduite frumos în pagină asemenea unor bobi de rouă pe corola florii arome rispirând. Între cuvinte și noi sunt fagurii de dorințe, mierea lor s-o guști cu

Oamenii nu știu decât să moară, nu simt să trăiască fiecare clipă deplin așa cum o fac fluturii pe fiecare floare, de primăvara se umple cu dragoste asemeni perechilor de păsări mândre să-și

Se vor întrupa-n cuvinte de lucruri desprinse, trec prin memorie pe un drum neumblat. Uitate vor fi când focul va înghiți clipele viitoare, îngerii se vor așeza în genunchi pe lespezi de

Înțelege sunt închis pe interior, nimeni nu poate să deschidă și nu există o ușă să o spargi, în față am numai o desfășurare care rupe din mine gânduri. Cu mine locuiesc alte suflete

Cine dintre noi uită cum se-nfiripă iubirea îi rămân doar ochii care înfruntă fantomele nopții urme ciudate care-i încearcă simțurile. Nervii să-l bântuie, să moară de dor. Cu sunete de maci

Despre nemurire nu se mai spune nimic doar rareori se simte singurătatea clipelor fugare în visul intim de fericire din surâsul femeii, inima bate a sărbătoare locuită de bucurie în ornicul

Zâmbesc în somn, visele au atins pragul peste care nu pot să treacă, mă bucur și deschid ochii. se împarte totul între anormal și bolnav, noaptea ascunde urme în spatele oglinzilor. Nu

Nu mai recunosc drumurile obișnuite, nici fântânile cu ciutură din care beam apă, salcâmii au fost duși la tăiere, iar plopii nu-s și parcă morile de vânt au plecat. Câmpia-i fără nimeni în

Decuseară mă lovesc de întunericul somnoros ochii se obișnuiesc greu cu aparențele, mă stăpânește instigarea mâinilor la pipăit inima capătă alt puls. Prins în clește cu pași grăbiți pe

Zbuciumat este gândul închis într-o carapace de scoică să dăruiască perle, de valurile mării se tot ondulează ca un banc de pești argintii plecați spre zone astrale. Din adâncimi vine o

M-am prins de toiagul însingurării, nu mă mai sprijin pe candoarea femeii, în conturul nimbului ei, nu se mai ascunde necunoscutul. Nervul nu mă mai ascultă sunt trase zăvoarele la cetățile

Noapțile s-au trezit dimineața descompuse soarele nu-și amintește de ele urcă pe bolta cerească, zilele se împlinesc pe sine și nu întreabă pe nimeni, iubesc lumina.

Nopțile călare pe nori albi de zăpadă trec pe deasupra orașului adormit, iarna are o foame teribilă de soare și se rostogolește sub valurile timpului, nu are puncte de plecare și sosire, are

într-o noapte desfrunzită gândul a odihnit în altă parte trezit în pragul dimineții vinovat s-a simțit înșelat la fel cu vînzătorii de false comori caut în scorbura de necinste până

La fel cum întunericul a dat seamă luminii și s-a născut soarele pământul a ființat cu viață și moarte. Oamenii își vor da singuri seama de mișcarea astrelor și devenirea lor în