Silviu Somesanu

Scena trăiește întotdeauna prin artiștii vremii dragostea mea rămâne alături de ei spectatorii de fiecare dată sunt în ovații. Am simțit în emoții senine și înnorate, multe treceri prin stări

Dintre toate nenorocirile care se ivesc Tu treci nepăsător peste ele Deși te lovesc ca pe fiecare Aproape nu mai știu în ce stare sunt În anotimpul acesta destructiv. Nopțile se vor stinge de

cum presimte ruina cuvântul dispare haina aceea care îmbracă sufletul a rămas fără nasturi niciodată cusuți în inimă un gol imens numai umbra dedublată în om umblă desculță pe

Ea este-n coaja ce se topește din dragoste, nimeni n-a încercat s-o facă curgătoare, cafea cu aromă proaspătă și caimac ce-i dă dimineții o perspectivă subțire de viperă. Privirea ei are

Oamenii sunt altceva decât sufletele plecate în alte stele, eu doresc să rămân cât mai mult pe pământ, dar cineva mă grăbește nu-mi lasă întregul să se bucure de părțile sale trupești și le pune

Oasele mele au devenit goale, fragile fără măduvă cu dureri la încheieturi. Trupul meu este atât de rigid, un copac uscat care stă-n furtună și rabdă ca un rănit însingurat, soarbe ploaia și

Dând sens cuvintelor de-nceput le-am turnat în forme de sticlă să se vadă între ele, să se înțeleagă. Din verbe luminate de patimi înrudite ispita s-a curățat de tentacule femeia suspină

nicio lacrimă nu-i furată de fățarnici în schimb râsul este molipsitor pentru toți vine vremea singurătății care e mai mult o alienare sau o crudă angoasă fără lacrimă fără râs nicio

Noapte de refugiu în albastru în cutele-i adânci unde îngerii din cer doresc schimbarea la față. Părelnică lumină dincolo de malul râului, ielele joacă desculțe prin iarbă. Rămasă pe urme

Ca o filă îngălbenită scrisului îi dă o aură de măreție adâncă cât fântânile timpului, la suprafață iese într-un izvor zâmbind. Așa se ascunde frumoasa fără corp pe care nimeni n-a

Noaptea a rămas în hăurile adânci, la început sunt păduri de fagi, dar mai jos locuiește ecoul care se trezește la orice strigăt și răspunde. Nu-mi spune cum pătrunde soarele, eu recunosc

Dragostea mea s-a urcat eu nu aveam aripi, am încercat să zbor, dar am căzut la pământ. Te aștept la râul păsărilor de apă cu sufletul în cuibarul din arini, să te văd cum treci vadul spre

Minutele acelea plictisitoare în așteptarea unei femei devin ore adânci după venire, alunecă pe străzi și aleile din parc de pacă n-aveam ceva ma bun de făcut la unul din noi, dar așa-i la

Mirosul încărunțit de noapte-n decembrie mi-a tăiat furia într-un peisaj alb, vrăbiile speriate s-au retras fără urmă, n-am văzut neam de iepure doar moș crăciun înota printre case. Fără să

Tu nu știi și nici aceste cuvinte scrise în care-mi tremură sufletul, nu spun cum se strâng dorințele la mai mulți în sângele meu. În stabilirea echilibrului mâinile le așez pe capul

Alunecă-n cuvinte zestrea gândirii cum soarele seva în fructul copt, gustul capătă înălțimea dorită în plăcerea spiritului din simțuri. Să învățăm respectul pentru natură, arealul în care

Tu nici n-ai fost, eu ți-am citit chipul printre femeile pământene și l-am lăsat să capete trup de fecioară asemenea Ceciliei. Eu cred odată cu tine, sunt mai mult decât poți tu

Să mor din dragoste neîmpărtășită rămasă în inimă ca un obiectiv, nu mă face niciodată vulnerabil, eu trăiesc în iubirea care va veni direct așa cum vine setea de apă ce-o cauți până dai de

Se întâlnesc apele și se înghit ca peștii merg mai departe sub aceeași stea călătoare. După ce am trecut podul, am luat drumul orașului unde femeia așteaptă cu buzele fragede, de umerii

Atât de tristă pășești prin tine, aș putea să te-ntâlnesc la cotitură unde fântânile au ciuturile pline cu apă rece, unde te poti trezi la realitate și fiecare cuvânt te iubește cu câte o

Tu-mi spui că sunt un șoim de fiecare dată când nu sunt, mă feresc de comparativele tale în care nu mă regăsesc cu nicio fantă, cu nicio umbră, doar c-un zâmbet carnivor rostogolit pe