Silviu Somesanu

Noaptea lui nu avea somnul întreg se consuma-n iubiri pasagere, avea smalțul gros de întuneric sticlos și pe arcade sprâncene de scrum, privea de dincolo prin geam pe catifea pulpe bogate. În

Câmpia se scăldă în pâinea de pe masă când rupi un coltuc se umple cu mirosul ei încăperea. Se infiltrează-n pereți rugăciunea de zi apoi se strânge-n icoană și luminează sufletul cu

Un delir e în adâncul fântânilor nopții stelele alunecă pe orbite, se privesc, pe argintate întinderi cerul respiră, păsările n-au somn în arborii lunii. Apele dau buzna peste pietre cu sufletul

Privesc cu fața la cuvântul de început, a urcat mulți pași pe trepte până astăzi zidit în fiecare trup ca într-un templu. O trăire lăuntrică sfințită cu dragoste, o fantă de lumină către

Încearcă să-ți descoperi drumul, nu întreba pe nimeni, nu-l știe, fi hotărât să învingi împotriviri, să ucizi îndoiala și să-i pui cruce la timp. În mine se nasc multe contradicții, se rup

Tu ești femeie mai adevărată, plină de încredere, de aceea urci treaptă cu treaptă o scară fără niciun sprijin doar admirată. În vreme ce ziduri se tot înalță nu ai teamă de

Înțelegând că nu sunt eu alesul Cel hărăzit să împartă drept lumina, Stau liniștit nu mă omoară stresul Nici n-o să cadă peste mine vina. Și învârtind spiralele iubirii, Să nu m-arunce la

Noaptea unei femei fuge în galop de cal pe potecile pădurii fără arbori la vânat de iluzii. Nici calul nărăvaș nu înțelege , se lasă domolit de efort și se hrănește cu drumuri. Femeia e

Venea deșteptarea.Ea se producea printr-un clinchet când somnul era cel mai dulce, când nu-ți convenea înviorarea.Era prea devreme și erai gol de tine însuți. Se executa mai departe ritualul

Nu mă deschide să vezi cum sunt, de ce strig prin cuvinte de mi se pierde suflul, mă lasă între ce cred și nu cred din tot ce mi se spune până mă vindec de răutățile înghițite cu totul. Încep

De ce cade frunza pe acoperișul unui anotimp, de pleacă îndată păsările grăbite și speriate. Acolo se află sensul ce te face să-l cauți atât de perseverent? Când pasărea ce aduce

Cineva se sprijinea de balustrada trecutului și privea numai cu un ochi viitorul, pe celălalt îl ținea de rezervă pentru alte proiecte aflate într-o șchioapă desfășurare. Moartea era plecată

Ce s-ar întâmpla dacă în capul tău s-ar sparge sunetele ca niște baloane din care iese realitatea crudă în care o femeie îți pune la încercare sentimentele valide de bărbat, le măsoară cu ale ei

Sunt margini pe care nu le cunosc, unde oricând cineva m-ar împinge dincolo dar perseverez în credința că nu cade împinsul ci mai degrabă cel ce împinge. Vreau să-mi controlez conștiința fără

Nimic n-am lăsat pe dinafară și pe Dumnezeu l-am poftit înăuntru, întreaga ființă s-a umplut de liniște. Universul în care trăiesc e rupt din altul mai mare, în fiecare primăvară dorința

N-o să-ți fac promisiuni noaptea-i de plumb cu geamuri fumurii, un vas cu flori îmi cade din pervaz pe picioare și n-o să trec pe lângă arborii de sticlă. Întunericul se varsă peste ape stelele

Oameni semeți pășeau sub pleoapa ochiului, își înveseleau privirile înfometate cu femei tinere care se preumblau pe drumul ce evada spre orizontul cenușiu. Se înegurau și sufletele noastre pe

cresc arbori cu rădăcini în timp sub ei comori bănuite se ascund stau în firidele necunoașterii în straturi de roci zidite din oase de animale și păsări tot mai caut mereu vor trece cerul

Tu ai rămas în oglinda inimii o fiinţi vie, voluptoasă plecată-n fântânile cerului să-ţi izvorăşti aspiraţiile pământene Eu nu te-am părăsit niciodată cum şi tu ai rămas înlăuntrul meu

Tot ce s-a întâmplat departe de mine era o poveste ruptă din rai, nu m-a lăsat mama în gija altora când totul părea că am sosit prea devreme, dar Dumnezeul meu era cu mine în acelaşi trup, nu

De ce îmi preziceţi o iarnă în oase? O curgere continuă din streşini când urcă bucuria prin mine rotund şi-mi iau inima în mâini şi o ascund în piept, o fac să simtă primăvara cum ne acoperă cu