mi-am așezat scăunelul de serviciu
în gaura cheii
e zi cu soț voi privi dinăuntru afară
în fața restaurantului același câine pătrat pe care
e scris meniul zilei
fasole cu ciolan afumat
stă pământul
în umbra smochinului
ca într-o cușcă
al treilea an
spune fără vreo urmă de răutate stăpânul
doar frunze
frunze
răspunde vierul
frunzele acestui an
soarele dă târcoale
Îi vedeam pe ceilalți
Și am crezut că și eu pot să trec…
Dincolo, ziceau ei,
Și de dincolo își aduceau
Fețe râzând și plângând așa cum visasem
Eu cândva.
De fapt, nu, nu eu
Visasem.
Am
da, știu,
undeva acolo pe stradă nu se întâmplă nimic
și asta pentru că acolo pe stradă
nu e nimeni,
durerea și suferința
sunt simple iluzii,
strigătele vin de nicăieri.
da, știu,
tu
din scaunul ăsta pescăresc
se pot vedea arcurile și rotițele lumii
încleștarea mecanică singurătatea
cuvintele scrise pe etichete
de exemplu rentabil
nu e obligatoriu să ai undiță
dacă ai
noaptea
e o haină
agățată neglijent
în cârligul din tâmplă
orele ei sunt
buzunare sparte
din care cad împrăștiindu-se gălăgios
vise
dimineața e o femeie săracă
aplecându-se
Om și atât,
Rădăcină cuprinzând în gheare
Inima pământului,
Dragostea,
Nu doar trup,
Ci însăși curgerea firească
A trupului,
Cortinele ochilor ascunzând lacrima
Trecerii
Prin
te stiu straina si frumoasa,
departe nici nu mai rasar noptile peste
umarul stang,
ma intorc iar cu spatele spre casa
si plang.
deja mi-am lustruit ideile
cu box de la pravalia din
nu mai stau așa cum stăteau altădată
grupate în vorbe de duh
în picuri sau de ce nu în hohote înșiruite
pe marginea albului absolut
așteptând doar un semn
întru neașteptată miraculoasă
răsar florile perechi,
agățate-n lemnu vechi,
nu se plâng și nu se ceartă,
numa se iubesc și iartă.
și se duc și se-ntorc iară
când o fi la primăvară,
c-așa s-o lăsat de Sus,
timp
îmi tremură mâinile
și gândul și dorurile
în fața claviaturii.
pe umeri, locul întâlnirilor noastre,
sunt umede partiturile,
văi în fața munților tot mai pitici.
nu caut note,
nu,
tu
a fost o seară și până dimineața
copilul nu a închis ochii
a tot gândit a calculat a șters cu mâneca moale
respirația de pe geamuri
între teama de a spune o prostie pe care să o afle în trei
dragostea ocupă prea mult loc în pat!
așa e,
noi suntem în vârstă, amândoi, singuri,
triști și hotărâți:
să-i decidem, dar, ultima noapte!
rupând în două
această...
nu, nici vorbă,
am
Am întâlnit atât de mulți oameni
Încât cu greu
Aș mai putea pleca din omenire!
Poate că de atunci, din clipa în care
Mi-am devenit cotidian
Am lăsat viața cu ferestrele deschise,
Cu flori
cu adevărat importante pentru mine
sunt lucrurile pare
de aceea
când spui tu că îți pare bine
eu sunt gata să plec
pe drumul deschis
de rotunjirea binelui
întâmplându-se niciodată
in liniste deplina cuvintele imi strang,
le pun in asteptare sa stea in bratul stang
iar dreptul il voi face prea lacrimi, prea durere,
si de aceea astazi aleg sa fiu tacere.
nu voi vedea
neputința e cea mai gravă boală de care mi-a fost dat să sufăr până acum
urmează fericirea
tu
și alte câteva chestii
morcovii tricourile pătate
laptopul faptul că mult prea des
autobuzul
prin noaptea pupilelor dilatate
afisate incorect pe retina rosie
caii starnesc valuri
incalcind copilareste algele,
se indragostesc sirenele de catargul
departandu-se,
un castel din
tacerea va fi totul.
eu ma strecor tiptil
in lumea mea zevzeca si ma prefac copil.
sa nu mai razi de ganduri
ca ele e cuminte.
si grohaind aparte in spartele cuvinte
te las.
aici e
te iubesc desi mi-e teama
de-ntuneric ce ma cheama,
de prea multa linistire
fara rod, fara iubire,
moarte grea, de buna seama...
cheama rugul prins de floare
si mi-l fa spanzuratoare,
te
Dincolo de geamuri,
Pe drumurile gri ducând departe,
Lumea zilelor mele,
Nesomnul ei…
Ceața și cărțile
Înșiruite în formă de timp,
Ghem rostogolit aiurea
În căutarea viselor
lasă cuvintele să crească
dacă sunt bine potrivite
nici de soare nu vor avea nevoie
nici de apă
pentru că soarele și apa sunt cuvinte
nu vor avea nevoie nici de oameni
chiar dacă ei spun că
SD