Poezie
Ultima vreme
1 min lectură·
Mediu
Ultima vreme
În ultima vreme
Toate se așează altfel
Atunci când dorul după aruncarea
Inimii prin cuvinte
Ma convinge să ard.
Mâna se sprijină
Pe buza de jos,
Urmează apoi ochii
Retrași printre creieri
De atâta necrezut
În văzul deslușit,
Picioarele alunecă sub scaun
Dând impresia
Sfintei alunecării în humă...
Toate acestea nu sunt altceva decât
Uitarea de mine
Pe care o îmbrac
Ca să mă apere de ultima ploaie
Despre care știu că o să cadă
De fiecare dată
Când dorul după aruncarea inimii prin cuvinte
Mă convinge să ard.
044302
0
mana, prin gesturi absente de tandrete
ochiul, prin cautarea celui iubit
piciorul, prin asocierea cu pasul care se afunda pe un drum \"alb\" al cautarii...
imagini care probabil li s-ar putea parea altora banale, dar sunt bine realizate pentru ca surprinde fidel senzatia fizica a cautarii...de sine, aflam mai departe. pentru ca o data ce s-a pierdut de propriul univers, privind iubirea ca o daruire, oarecum o extensie catre cel ales al inimii, se simte nevoia unei reveniri...teama unei deziluzii ne urmareste la tot pasul, asa e? pare a avea o ciclitate poezia aceasta...
cum ti se pare: \"atunci cand dorul aluneca prin inima/cuvinte\"?... in ambele locuri ale poeziei...
sau altfel: \"sfintei alunecari in huma\"...o data ca avem repetitia alunecarii si inca o data ca lasi o intrebare fara raspuns pe acolo, anume, de ce sfintei? de ce humei? de ce...? poate ar trebui o alta formulare, mai serioasa
chiar mi se pare una din cele mai reusite poezii ale tale, silviu, ar merita sa te mai gandesti un pic asupra ei:)