Silvian Costin

Oare unde sunt? Între două clipe uitate Într-o fărâmă de lumină Între pământ și brazdă De-aș pune sămânță în urma plugului O urmă de ’am fost’ Dar acum, acum unde sunt? Prin geamul spart

Acasă, de ar fi aceeași casă La drum, dacă ar fi același drum Deși petrecem timpul scurt pe-aceeași lume Nu împărțim aceleași pagini pe-un album Cu-aceeași cană de-am sorbi de sete apă Nisipul

Ascultă-mă tu stea, rămâi pe cer Salvându-mă cu-o rază de speranță Strângându-mă de mână să nu pier Adună-mă-napoi fără distanță Ajută-mă să aflu cine sunt Salvându-mă cu-o dragoste avară

Fugind nebun de urma soarelui ce arde La umbra norului mă stinge loc pustiu Adăpostindu-mă de zilele uscate Mă udă lacrima cărând un dor târziu Cerul se umple de lumini plutind în noapte Dar numai

Noaptea răstoarnă către ziuă asfințit Sorbind lumina dimineții cu hoție Râmas în beznă caut cioburi încă vii Gravând speranțele strivite pe hârtie Liniștea flutură misterul ascuțit Brăzdează rană

M-arunc în valuri de speranță Înot pierdut prin amăgiri Mă-neacă surdă circumstanță Mințit de false străluciri Întind cu oarbă cutezanță Aripi de suflet copleșit Lipsit de aer n-am portanță Mințit

N-am așteptat să vin aici dar am venit Căci așteptat am fost cândva cu nerăbdare Și-acum aștept să îmi aduci un răsărit Ștergând apusul cu lumina ta de soare Demult aștept fără de rost

Uscate zilele atârnă pe tulpină Le smulge timpul alergând irațional Ucise zboară pe o pajiște străină Foșnind supuse recviemul natural Privirea umblă căutând fără lumină Scânteia ochilor s-a

La capătul zilei stă noaptea-n priveghi Aprinsă e luna să-i țină lumină Curg orele triste plecând nicăieri Dus azi ca și ieri, la rând vine mâine Pământul se-nvârte, nu șade pe loc Un soare răsare

Fără de lacrimi nu poate fi un dor Fără un dor nu poate fi iubire Fără iubire pământul ar fi gol Mă umple gol lipsindu-mă de tine Fără de aripi e frânt sufletu-n zbor Fără de zbor nu mai ating

Aștept răsărit În colțul ferestrei privește luna Se învelește cu norii Urma luminii dispare Adorm căzând în visare Dintr-odată e lumină Soarele e sus, undeva Privesc iarba vălurind în adierea

O scănteie și s-a aprins Arde mocnit fumegând nerăbdător semnale Negarea stârnește foc răzvrătindu-se patologic Mistuie orb luptând ca un taur enervat de propriul sânge Nimic nu mai e bun și

Mușcă din mine timpul rece și-o durere Topește ceasul amintirile fumând Convoacă rănile pătrunse la tăiere Se conformează nepăsării suspinând Curge tăcerea preligându-se cuminte Liniștea picură

De ar fi timpul construit dintr-un elastic Să-ntindem clipa fericită enigmatic Da-i trecător, necruțător, arde năpraznic Ne-aruncă-n gol, nepăsător, zâmbind obraznic Ne stoarce viața, fie ea lungă

Să te iubesc pare să fie un blestem Ca o himeră a sirenelor chemare Nu reușesc să înțeleg acest infern Deși se zice că nimic nu-i la-ntâmplare Plutește gândul ars de vise fără rost Căzut în

Pășind nisipul răscolit curbează timpul Ascunsă-n valuri piere urma rătăcit Zburând sonor între tăceri șoptește vântul Promite viselor hotarul risipit Plutind incert vâslesc spre urma de

Am luat un mărțișor Să ți-l aduc degrabă Dar nu știu unde ești Să-ți spun cât mi-ești de dragă Ți-am luat și ghiocei Ghiveci cu flori și iarbă Mișcând din clopoței De tine mă întreabă Am

Și totuși te iubesc Deși curge tăcerea scuturându-se veșted Lăsând să umble norii lacomi înghițind lumina Plouă călcând ascuțit peste albastrul fraged Gândul sihastru înecându-se risipit în

În setea nopților pustii mă rătăcesc Aleargă visele plutind dezinformate Lipsind prezențele vitale-nebunesc Sunt dezertor refugiat din realitate Spre dimineață doar tăcerile vorbesc Liniștea

Mi-ai încurcat destinul Mi-ai strămutat cărarea Pierdut caut prezent Nu vine-n drum uitarea Visând lumini de stele Găsesc rodind tăcerea Destinu-i piatră grea M-aruncă-n orb durerea Pe-un nor

Se-aprinde focul mistuind spre veșnic oameni Medieval ridică săbii idioți Pornind războiul lasă-n urmă case goale N-au înțeles ce-nseamnă moarte, par roboți Minciuni sfruntate oferind mulțimii