Silvian Costin

Alungă-mi setea să n-o pot imagina Lăsând să cadă-n palma mea lacrima-ți udă Deschide-mi calea să pășesc cu urma ta Primindu-mi inima ce bate-n ușa surdă Închide-mi umbra aruncând-o-n umbra

Amestecând zile fierbinți cu flori de gheață Zboară petalele ucise-n roșu-aprins Din curcubeu s-a răsturnat culoarea arsă Pornind o iarnă de-un albastru necuprins Seduce oarbă strălucirea pe

E rece, tot mai rece inima caldă Vântul usucă pe buze cuvintele Gândul încet se veștejește nerostit Foșnește sufletul plutind ruginiu Șoptește liniștea primind ecouri pustii Norii de dor acoperă

Ai dreptul să iubești când ești iubit De nu s-a nimerit ceva-i greșit Și-atunci e interzis ce ai simțit Să nu fii demodat pari fericit Ai dreptul sa iubești în așteptare Ia visele și-aruncăle-n

La capătul de lume oameni pier Furând lumina umblă sufletele-n noapte Rămase umbrele secate cad inert Arzând tulpina rădăcinilor uitate Desprinsă ciutura îneacă spre adânc Strivind la capătul de

Puțin să fii mai mult Nimic să ai puțin Din toate câte sunt Eternul e sublim Nimic să nu aduni Pe toate să le-mparți Puținul e de-ajuns De lume te desparți Ne trecem așteptând Iubirea-i

Vorbesc scânteile din ochi fără cuvânt Ți-aduc sclipirile fierbinte mărturie Grăiește dragoste-n privire cercetând Dar nu te-atinge a iubirii glăsuire Mă strigă liniștea-nghețată cugetând Ecoul

Te privesc și gânduri vin mii În ochi arzi dar nu vrei să știi De-aș putea cumva să mă mint Nici iubire nici dor să nu simt ‘Te iubesc’ nu mai mișcă nimic L-am trimis chiar suflet plutind Ai răspuns

Să ne jucăm cu sufletul puțin Îi dăm să bea speranța visului otravă Apoi zâmbind să ne jucăm cu un destin Lăsând o inimă zbătându-se bolnavă Să ne jucăm cu strălucirile privind În ochi scânteia se

Sinceritatea câteodată-i pedepsită Când a minți, paradoxal, e mai cinstit Prin omisiune să o taci introvertită Decât să spui ceea ce simți nepotrivit Să te prefaci că nu-nțelegi cu

Ce doare când te doare Să fie mâini, picioare Sau sufletul te doare Când dorul strigă tare În loc să plece-n lume Să-nchidă-n urmă timpul Tristețea-i tot mai vie Durerea-i tot mai cruntă Iubirea

Afară-i iarnă, frig În casă-i cald și bine Se-adună toți la masă Nu uită să se-nchine Copiii merg la joacă Au zâmbete senine Se umple casa toată De glasuri cristaline Nimic nu îi apasă Toți râd cu

Poate ți-e frică să privești la mine-n suflet Ca-ntr-o oglindă te găsești de-ai să privești Și-atunci fugind mă ocolești fără de cuget Nu am cerut să te iubesc, să mă iubești Focul nestins a mistuit

Oare unde sunt? Între două clipe uitate Într-o fărâmă de lumină Între pământ și brazdă De-aș pune sămânță în urma plugului O urmă de ’am fost’ Dar acum, acum unde sunt? Prin geamul spart

Acasă, de ar fi aceeași casă La drum, dacă ar fi același drum Deși petrecem timpul scurt pe-aceeași lume Nu împărțim aceleași pagini pe-un album Cu-aceeași cană de-am sorbi de sete apă Nisipul

Ascultă-mă tu stea, rămâi pe cer Salvându-mă cu-o rază de speranță Strângându-mă de mână să nu pier Adună-mă-napoi fără distanță Ajută-mă să aflu cine sunt Salvându-mă cu-o dragoste avară

Fugind nebun de urma soarelui ce arde La umbra norului mă stinge loc pustiu Adăpostindu-mă de zilele uscate Mă udă lacrima cărând un dor târziu Cerul se umple de lumini plutind în noapte Dar numai

Noaptea răstoarnă către ziuă asfințit Sorbind lumina dimineții cu hoție Râmas în beznă caut cioburi încă vii Gravând speranțele strivite pe hârtie Liniștea flutură misterul ascuțit Brăzdează rană

M-arunc în valuri de speranță Înot pierdut prin amăgiri Mă-neacă surdă circumstanță Mințit de false străluciri Întind cu oarbă cutezanță Aripi de suflet copleșit Lipsit de aer n-am portanță Mințit

N-am așteptat să vin aici dar am venit Căci așteptat am fost cândva cu nerăbdare Și-acum aștept să îmi aduci un răsărit Ștergând apusul cu lumina ta de soare Demult aștept fără de rost

Uscate zilele atârnă pe tulpină Le smulge timpul alergând irațional Ucise zboară pe o pajiște străină Foșnind supuse recviemul natural Privirea umblă căutând fără lumină Scânteia ochilor s-a