Poezie
marele final
1 min lectură·
Mediu
*
Tu să-l lași să creadă și să-i scrii poezii –
hrănitoare moarte care îi va deschide ochii.
*
În tabloul acesta poți să-i desenezi mustăți
și să-l tragi de urechi,
să-i arăți pentru ultima oară lumea ta – stol de măști
orbitoare,
să-i plimbi câinele ciobănesc prin stații,
să-i aprinzi țigara și să-i dai de băut un martinni rosso,
să-i deschei încet cămașa cu sfiala miresei
până la ultimul nasture,
apoi să-i cauți prin dumnezei crucea care a rămas intactă,
iar el să-ți treacă cu un trandafir pe gâtlej,
să-ți urce cu sărutul pe picior
de parcă ar escalada marele zid chinezesc,
să-l înjure pe Bach care e prea trist și nepotrivit
pentru o noapte otrăvitoare,
să-ți împletească părul în spic în ciuda reflectoarelor,
să-ți suporte cea mai neagră depresie,
să treacă prin tine apăsat și convins
așa cum croitorul își trece ani de zile foarfeca pe stofă,
apoi să te asculte în toate umil și pierdut,
căci fără tine soarele e doar o lumină în comă
conectată pentru un timp la aparate
și-atunci când nu va fi în stare să miște decât degetul mic,
să-ți spună:
Ești o sfântă, târfo!
MEMORIA HIENEI, 2018
063.030
0
sa treaca prin tine apasat si convins
e puternic, silvia
e cum trebuie sa faca oamenii uneori
atunci cand prilejul impune asta
e frumos
zic si eu ca nu are nevoie de croitorul ala, de explicatia aia care il coboara in mestesug, in obiect, care il intineaza...