pelerinul de suflete

mă găsiseră așa searbădă și fără suflet într-o prăpastie cât un om

alinând întâmplător morții altora

și nu pregetam și nu știam că uneori ființele astea mari dor

un ostaș dacă aș fi înălțat din mine prin suliță n-ar fi trecut decât inima străpunsă

când mă temeam când poate un roșu aprins mi-ar fi îmbătat simțul ca dintr-o aripă de pasăre să-mi smulgă dragul cu ghiara direct din piept să n-apuc a spune dulce-amar de două ori

tu pelerin de suflete du-te du-te-n dumnezeii tăi