oameni și oamenii mei

silențioasă ca un drac, urcam pe trepte cu norii în spinare, munții

și munții mei, niște furnici dintre cele mai harnice, mă priveau așa înalți

îmi venea să mă duc, coraline, să mă tot duc departe, sus, pe-o aripă

eu văd-strigam. tu, vezi? apoi, ridicam mâna, eram la școală.

altfel, pictam păduri și glezne subțiri de femei desprinse din îmbrățișări fugare

erau vremuri, coraline, știu, dar nimeni nu m-a oprit din întâmplare

cum s-a-ntâmplat s-o iau la goană printre icoane în ziua celui mai mare împărat

sau când s-a croit lumea cu susul în jos de-a trebuit să împart creioane colorate la soldați

să le amintesc de umbre, de forme, până la urmă de culoare, nu?

iubeam cum iubesc. felurit. oameni și oamenii mei.

(cu trese de aviator pe umeri lați, eroi naționali ori cascadori decedați dar vestiți)

uneori mă vizita mama printre gratii

cu un braț de flori îmi plângea pe umăr tinerețea-i pierdută

mai târziu, apărusem în "vogue". cu florile de la ea îmbrățișând un copac.