poem nostalgic

cândva, mi se lăsaseră picioarele slobode, coraline. aleargă, aleargă, cu ele îmi strigai. și fumul de locomotivă îmi venea din spate. pe dealuri simțeam cum se tot duce aburul cald. eram iubita din sticlă cu genunchii ca doi rulmenți transparenți și iubeam. iubeam un munte. dar vezi viața? nu am știut cum să ajung din urmă o turmă de zimbri, să le dau să bea din mine sânge viu de om, nu am știut cum să ucid teama din om, coraline. o biată proastă poate fi socotită o femeie dacă n-ar face vlăstari. mă bucur că sunt așa. când văd cum cresc din mine ochi, din mine mâini și tălpi, înfloresc. din mine poți culege mere cât vrei, din tine, dragul meu, pot face o cabană de munte rezistentă în care să ne creștem o mare cu pești.