sergiu manec

Cuvinte plâng și literă și gând, din muzică seduse...

Valsuri ape, larg de mare îmbrățișarea ta timidă mă uit spre tine și regret când lopătarii cormoranii în crezul tău au înlemnit, sonet. În rariștea de peste ape când arnăuții bat aripi se

umbrar de vale, în amurgul obosit știuleți și paie freamătă odihnă doar grebla zace rezemată de un zid și cugetă: -se poate? am strans gunoaie, buruieni și oseminte și vaiet

de câte ori îndurerat în noaptea neagră deasă precipitat deschid un geam las fumul ca să iasă. stingând lămpița cu petrol cu un reflex stângaci încet clipele și timpul gol se lăfăie

Termenul, imi e discret, și-acum doar vad mutarea E răul care doar mă-ncearca In apus miopii scriu si obosesc chemarea Eliade risipite, încremenite-n rima sulfuroasă Raman doar eu și osândit

De ce vă speriați de numele sonor, de baltă Haiku? este și va fi cît lumea. Din rădăcină este lipovean si prin adopție românizat ca băstinaș în stufărisuri. Știe să cânte să scrie să rîda cu gînd

Măsură dreaptă, pin de baltă și seva curgă-i lin, țâșnește glonț udând gărduț amestecat cu glod. femeie tu,- cu pleata-ți blondă în șorț și disperare... vâslești dorind să mai

Cu flori la cimitir mă reculeg și-i spun tatei că mi-e dor și că mi-e bine El tace, doar mama cu raze de stele în ochi îmi strânge mâna să am răbdare doar mama Suspinul ei și oftatul meu ajunge

privesc în ochii tăi rânjiți debusolați și reci ești tot șarpele ce zilnic mă vânează ador lupta cu tine fac slalom printre apucăturile seci si haotice ale gândului tău, reptilă... mă satur să