Poezie
de ieri
1 min lectură·
Mediu
aștept trenul să mă ducă departe
unde tu nu mai exiști și când nu mai există
ca să-mi șterg lacrimile și florile din păr
apoi să merg pe jos până la căsuța de la munte
vreau să o demolez piatră cu piatră
să o ia la vale iar în drumul lor pietrele să prindă viteză
și să distrugă școala, iarba, casa, mașina, parcul,
magazinele, barurile, sala de gimnastică,
să se lovească de mingea de baschet, să ricoșeze în mare,
iar din apă să străpungă pământul și să cadă spre cer
dacă vor putea, o să te ia cu ele cât mai departe de mine
spre locuri unde nu te vor mai găsi nici trecutul nici viitorul meu
numai prezentul ți-l mai dăruiesc, o
ultima secundă în care să-mi spui
cât mai am de așteptat ca cineva să vină
și să demoleze pentru tine case, ziduri, zile, zâmbetul...
ieri mi-am dat seama că
dacă tu nu vei vrea să te smulgi din ghearele ei, nimeni nu va putea,
așa că astăzi stau in fața casei și privesc pietrele luând-o la vale
și pe tine odată cu ele pentru că de ieri nu mai aștept pe nimeni
011.993
0
pana aici "spre locuri unde nu te vor mai găsi nici trecutul nici viitorul meu" mi se pare perfecta. dupa acest vers insa devii, dupa parerea mea, prea personala. iar ultimele 4 versuri nu mi se par potrivite deloc. chestia este ca-n prima jumatate esti foarte cursiva, descrii foarte lejer, e ca o imagine care te copleseste (ca cititor) si nu te opresti din citit ca sa vezi ce urmeaza vers dupa vers. mai incolo insa se pune un punct dupa care urmeaza niste imagini care taie din forta debutului foarte mult.