sebastian brei

Eu am intrat pe textul acesta deoarece mi-a plăcut romanul cu același titlu, al lui michel faber. Dar acolo autorul nu dorește să epateze și nu este deloc învechit, în fine, acolo nu este deloc o varză neinteligibilă.

Ce tâmpenie.În patru zile se pot scrie 150 de rahaturi adunate in trei volume scoase pe bani proprii, nicicum 150 de sonete, micutule rimbaud.

Asta pentru că tu chiar ai fumat leonard. Ca să ajungă cosmin la senzația aia are nevoie de mult mai multe jointuri probabil.

Mi-a plăcut atât de tare albăcazăpada, încât aproape am murit de invidie si nu am mai putut citi nimic pe aceasta pagina vreo cateva zile. Dar am citit textele scrise înainte și textele scrise după și poemul acela pare mai degrabă un accident.
Prin urmare nu te mai invidiez,cu atât mai mult cu cât acest text îl consider slab.
Începutul mi se pare metaforizat excesiv, apoi bacovianul !e timpul! arată că textul chiar se ia în serios. + combinația asta între aproape mistic (scara lui iosif sau alte interpretări de gen) și casnic care îmi pare grețos, sincer să fiu. + comparația dintre scară și calvar, care mi se pare total neavenită în context.+ interogația finală, care fiind caracterizată și de o banalitate crasă și de o afectivitate crescută față de clișeu (singur între stele - titlu de film care se termină cu happy-end siropos), ratează.

P.S. Îți doresc cât mai multe accidente prin textele viioare însă.

Că doar în textele lungi sunteți cuceritor, pentru că acolo cursivitatea, pe care o invidiez de mor când intru aici și la o autoare de pe sit (se stie ea), are o savoare deosebită. Acolo ideile sunt redate cu inflexiuni mai ample, pendulând într-o gamă mai largă de registre afective
Aici atuul ăsta lipsește și textul mi se pare slabuț. Finalul ține să salveze cumva situația asta, doar că mie îmi dă senzația de deja-vu, chiar dacă jocul de acolo e bun.

Citeam ca omul nu gusta fenomenul graffiti. Si imi spun, da ... interesant, sa vedem si cum argumenteaza. Dar pana acolo am ras la \"Jean plus Fana egal Lov\". pai diferenta dintre mesajul asta si graffiti este diferenta dintre poezie si prostiile pe care le scriti dumneavoastra pe aici.
Plus ca va conjur sausa va retrageti urmatoarele cuvinte jignitoare \"să iertați vorba proastă... - câinii\". Eu sunt ecologist (chiar deep-ecologist) si nu permit unui anti-graffitician sa raneasca asa niste nimale care nu au facut absolut nimic pe poarta sa alba (simbol al puritatii la casa omului cu suflet negru care uraste cainii). HUO depopulatorilor planetei de regnul animal!

Nimeni nu și-a dat seama in ce scop e folosit rujul pentru ca lumea vrea sa citeasca o poezie, nicicum o ghicitoare.

Daca sfinxul e femeie, cineva trebuie sa fie pederast.
Nu imi plac aforismele cu pretentii profunde si metafizice care se dau drept poezie.

Doru, Labis a fost un deschizator de dumuri. Si Nichita l-a adorat si inclusiv Nichita a facut din pahar un prieten, ca si azi Cartarescu etc.
In plus, ce doream eu sa spun, cu o rautate nedisimulata (recunosc), este ca la unii inca mai tine propaganda comunista cu Labis mort d beat cazand pe sinele tramvaiului. Desi realitatea este ca nu atat alcoolul, cat bratele vajnice ale baietilor cu ochii albastrii au un mai mare merit la faza asta. Si sunt fericit ca am prins pe cineva in offside de data asta :D

poezia se imbiba cu aceiasi melancolie cunoscuta. mie mi-a placut in mod special versul al doilea si scena cu bordura. Si imi plac la nebunie florile moarte prin casa (daca chiar sunt e foarte frumos), dar nu le-as pune in vers pentru ca sunt prea dulcege parca.

E un text interesant, chiar ok, dar cred că e mai bine să mă mărginesc a spune că există anumite scăpări -

!ochii mi-i feresc de ochii lumii! din strofa a doua e o formulare nefricită, deși s-a dosit a fi un joc de cuvinte probabil.

!cu pulberea tainică păstrată uneori
iar melancolic alteori, în inimă! lipsește ceva pe acolo, intaxa e parcă din altă limbă, acolo mă opresc din citit serios și nu știu dacă e bine.

Păcat că nu scrieți mai des poezie, raul.

Păi cunosc lumea în funcție de ce citesc pe aici întâmplător(rar un autor bun) și de cine îmi comentează textele.
Am citit textele dumneavoastră și am postat comentariul fără nici un fel de preconcepții (dacă asta sugerați), singurele limitări care există sunt legate exclusiv de propriile mele idei (discutabile 100% desigur). Am spus exact ce nu îmi place și am încercat să explic cât mă pricep, iar acolo unde a fost cazul am spus și textul care mi-a plăcut foarte tare.
Și nu cred că am reacții nicăieri de genul ne mai auzim, ne mai vedem sau cu drag și alte chestii, cum am văzut.
Și da, când comentez un autor care are un stil bine definit, încerc să citesc cât mai multe texte ale respectivului (am multe comentarii de acest gen și cred că e singura odalitate de ați face o părere cât de cât consecventă cu propriile tale păreri în domeniu), deci ironia dumneavoastră nu o înțeleg.

În fine, dacă considerați că am făcut comentariul la modul de reproș etc (pentru ce, pentru că mi-ați atras atenția la modul foarte ok - chiar off-topic - că am o greșeală? păi dacă nu o făceați eu sigur nu observam și era mai de rău), nu o să mai intru aici să stresez (și puteți jura fără probleme și pentru asta, vă asigur). Iar acum îmi pare rău că am scis comentariul.

Există ceva care mă atrage în textele dumneavoastră – poate faptul că textul refuză să devină un anticariat, că exprimarea, în ciuda sintaxei doar uneori prea dificile, altfel simplă, curată (propozițiile principale domină), exprimarea mimează directețea, iar vocabularul pare să își decupze clar aria de exprimae (la nivelul textelor pe care le-am citit aici). De ce spun mimează? Pentru că este evidentă tendința de acolire a obiectului poeziei, de îmbrăcare în idei și formulări, de evitare, amânare, de pendulare, reluarea a ideilor etc. Și poate aici este punctul în care ne despățim ca gusturi, mai exact, felul acesta de a scrie poezie poate și trebuie depășit cumva, căci teoria datează de la poetica lui aristotel. Sigur, interpretarea mea oarecum simplistă, este contrazisă uneori de deschiderile spre interpratarea multiplă, pe care textul le propune.
O fascinație aparte o exercită și vocea din spatele textului, una oarecum cool (deși nu știu dacă veți agrea epitetul :D), care însă se tradează cam de fiecare dată, spre disperarea mea. Aici trădarea vine la sfârșit, când toate aceste înlănțuiri brute și reușite de idei, imagini and stuff, se raporteză tot la un metafizic discutabil, cu tentă de prăfuit pe care finalul poeziei îl lasă să se întrevadă. Sigur, nu mai apar multe subiecte noi și tot ce era important s-a spus deja (oare?) și, până la urmă, chiar finalul în sine, ideea de-a lungul căreia versurile de până la ea se înfășoară într-o spirală (ptiu! ce clișeistic suna asta, dar nu găsesc altceva), e de efect. Dar parcă prea se ia în serios, aidcă se suprasolicită cumva și chiar dacă, efectul scontat iese, la o secundă citire el se va înjumătăți.
În fine, îmi e greu să fiu concret cum îmi place de obicei, dar cred că, măcar în mare, se înțelege ce doresc să transmit.

P.S. Un stil oarecum aristocratic, pe care numărul în general mic de cititori mi-l confirmă ca atare, prin definiție aproape elitist e un alt element caracteristic poeziilor dumneavoastră. Eu personal nu cred că are șanse de reușită, decâ foarte greu, fără ca prin această credință a mea să mă închin comercialului sau telenovelisticii marcă înregistrată a unui romantism desuet. Un stil și un tip de poezie în care nu cred decât o scurtă secundă, dar pe care le respecți pentru înălțimile la care visează, să zic așa. Pe scurt ăsta e motivul pentru care îmi place, aproape în aceiași măsură în care nu îmi place, din același motiv.

cred că o să iasă un comentaiu ciudat rău :D

imi pare rau ca nu imi place foarte tare poezia, mai ales ptr ca m-ati ajutat acolo cu corectura si cu o confirmare ptr morman.

Ceea ce am remarcat in textele dumneavoastra este, in prima instanta, combinatia ciudata dintre lucruri foarte bune cu lucruri extrem de proaste – desigur, potrivit gusturilor mele, anumitor axiome, in care cred neconditionat, referitoare la poezie.
De fapt ma socheaza in poezia dumneavoastra usurinta cu care isi fac loc niste formule evident cliseistice, langa exprimare curata, fara intortocheri si floricele pe campii. Adica imi vine sa imi smulg parul din cap la o expresie de genul „o sa ma invelesc cu tine” (senzatie acuta de deja-vu), cand idea putea fi redta mai simplu si mai putin „poHetic”, pentru ca apoi sa admir ingeniozitatea ce o urmeaza „încât nici timpul nu va putea trece printre noi”. Aici nu ma asteptam sa gasesc, de exemplu, ceva in limba engleza !în mood în good mood! (referitor la care, sugestia mea ar fi sa utilizati si prepozitia in limba engleza, argumentul - englezismele sunt introduse in limba romana de o anumita categorie sociala, sa spunem, generalizand, de tinerii mcdonaldizati, de cosmopoliti, iar ei vor folosi intotdeauna !in the mood!, adica prepozitie + art. hotarat – asa cum ati pus dumneavoastra suna a pacaleala si nu tine deloc. Plus ca suna total aiurea – probabil si eu ma incadrez la cei cu englezisme), pentru ca aceasta expresie nu se preteaza unei voci „slabe”, chiar poate prea dulcege, melancolice etc.
+ tipul de constructii, care, desi bine redate, sunt unele invechite si abuzate, in care metafora se obtine, cumva prin invaluire, prin combinarea abstractiunilor cu idei, verbe sau alte substantive extrem de materiale (exemplele sunt nenumarate aici si in alte texte citite la dumneavoastra) – sentimente (abstract) + aducerea la zi (material) + neconsumate (material). Relevanta mi se pare versul unde apare intimitatea (ab.) care se desfasoara (mat.) unduioasa (aici parca nu respectati schema, caci unduioasa penduleaza intre abstract si material, da rimediat urmeaza) ca o camila in vacanta (material – inconstient cred ca deja folositi schema aceasta) . Sigur ca si acest tip de schema este functionala si cere o anume dexteritate poetica, dar ea a fost geniala pe vremea cand a fost inventata si utilizata primele dati. Acum e mult de atunci si senzatia de fumata persista, cu atat mai persistenta cu cat tehnica abunda si iar abunda.
Remarcele mele mai mult sau mai putin critice se leaga de:
versul cu camila in vacanta, in care constructia este una riscanta, putand usor starni ilaritate – o camila in vacanta mie imi starneste rasul si abia apoi inteleg ce anume ati dorit sa sugerati, dar deja e tarziu si efectul este ratat.
De fapt, cred ca asta nu imi place in primul rand aici. Am un poet bun, dovada o stapanire a tehnici, inexistenta poticnirilor in text etc, care vorbeste, insa, cu o voce care mie mi se pare fumata, de tip neo-romantic, asa cum am mai descoperit pe acest sit o multime, unele chiar bune, ca si a dumneavoastra, dar dintre care mi se pare ca doar cea a unui poet numit tudor ciornei isi depaseste conditia neo-romantica.
Un text oarecum atipic mi s-a parut „iata-ma”, care mi-a placut foarte tare. Poezie mai scurta, unde blablaurile lacrimogene si floricele din alte texte lipsesc semnificativ (ramane desenul acela hmmm), limbajul este simflificat, iar finalul, desi, din nou, cu nuante romantice, ramane totusi foarte bun.


P.S. Ma mira ca nu aveti mai multa vizibilitate pe aici. Adica texte scrise in maniera asmanatoare, desi mult mai slabe, sunt mai cautate si fac mai mult tam tam.

p.s. 2. din greseala, citind mai multe texte aici, am postat comentariul ptr acest text la penultimul dumneavoastra text. dau copy paste aici, unde trebuie sa stea

Abia aștept să îl citesc, chiar dacă o să plâng după bani la târgul de carte, care de fiecare dată mă prinde falit.

am promis pe undeva, so, here i am.
Cred că scrii o poezie cel puțin interesantă, ceea ce nu înseamnă că în calitate de cititor mai mult sau mai puțin avizat, eu nu îți aduc reproșuri acolo unde îmi contrazice gusturile. Există, în majoritatea textelor tale (adică ultimile 5 texte postate de tine și citite de mine) un anumit ritm interior care conferă poeziei un fel de viteză, ideile, și mai rar iamginile, se derulează cumva pe forward, dar fără a pierde nimic din muzicalitate. Pentru că poezia ta e mai degrabă o poezie de idei (și aici te desparți cumva de poezia feminină, însă doar la nivel micro-structural să zic așa). Și când spun micro mă gândesc la modul de construcție a textului - alăturări neașteptate, dar niciodată gratuite (cum se găsesc destule pe aici), la schimbări bruște de idei, de ritmuri, de registre, făcute cu grație. Ca să se înțeleagă mai bine, la nivel macro vocea mi se pare că nu este întotdeauna autentică, adică aici vocea rămâne, în ciuda anumitor răbuniri mai mult sau mai puțin masculine (care te prind), tipic feminină cu abordări intuibile și sentimente prea edulcorate. Clișeul tinde spre zero la nivelul textului, dar, și asta cred că e problema majoră din textel dumneavoastră, el se simte destul de bine (prea bine) în vocea din spatele textului. Asta, deși fură enorm din plăcerea textului, se amortizează, însă, până la urmă, pe linia construcțiilor inteligente care abundă (un truc care mi-a plăcut este „am / degetele înghețate / am toată noaptea înainte am / răsuflarea dementă / am / nevoie / de toate astea „ - exemplul este dat și ca argument pentru o bună tehnică de tăiere a versului pentru intensificarea efectului, deși cred că ultima tăietură exagerează). Tot aici merită amintit și limbajul care nu își impune limite și caută noul, chiar dacă se vede nevoit să apeleze la cuvinte abia intrate în limbajul cotidian, blamatele englezisme sau cuvintele nepoetice (you know), care mie îmi plac de mor când sunt folosite cu naturalețe. În speță, acolo unde idea ratează exprimarea e suficient de ok pentru a funcționa ca salvare (tandrețea expirase înainte de termen – cred că mai de impact fără comparația ce o urmează).
La nivel imagistic însă, deși poezia pe care o scrii ar avea nevoie de asta, senzația este aceea de deficitar. Adică nu aș putea aminti nici o imagine după ce am citit aceste poezii, iar dacă totuși mi-o amintesc, este pentru că am rețineri în ce o privește. Un exemplu ar fi, cred că din cea mai bună poezie din cele luate în calcul, acela al asocierii ploi cu parisul și cu sfârșitul verii și patul de fier (cred că acolo realizezi chiar și tu asta când amintești de o tâmpenie la modul clasic).
Referitor la ce întâplă aici.
În general, cred că, la nivel tehnic, e greu ca cineva să îți poată aduce prea multe reproșuri, ăsta fiind și principalul motiv pentru care îmi este foarte greu să îți spun foarte exact unde cred că eu greșești.
Începutul (mai complet, primele două strofe) mă duce cu gândul la teoriile apocaliptice ale unui critic contemporan (o. Soviagny) în care mutilarea și automutilarea sunt considerate elemenatare. Frumos mi se pare că duritatea (nu găsesc acum alt termen) acestor strofe (deși duritatea lor e soft față de forța textelor unei elena vlădăreanu din volumul ei de debut) e imediat anulată de diminutivele strofei ce le urmează, unde cizmele de poetă stârnesc inevitabil un zâmbet, iar ironia acolo este resimțită ca atare – efect scontat, voce aproape cool.
Apoi limbajul începe să se joace cu efecte mișto, zic eu -
ți-am lăsat (pe care îl citești cu sensul prim, adică mai ales în accepțiunea materială) e redus la chestii imateriale (ideea e cam romantică, dar ce iese e acceptabil)
- un blanc de gesturi - aplauze pentru modul în care e transpusă ideea, câteva fluierături pentru personajul ghicit dincolo de text (chestia aceea răsuflată și vecină cu clișeul - golul care rămâne în urmă, cu amintirile etc)
Rețin din strofa aceea majoritatea delicatelor ...., însă aș tăia rapid comparația după ideea cu tandrețea.
Apoi registrul se schimbă din nou. Că poți pendula între registre cu eleganță e un bun câștigat în poezia ta, dar când se sare dintr-un registru într-un puț unde dai de o idee fumată nu știu dacă mai e bine. Căci strofa cu noiembrie cam pe aici se situează (și a trecut și romantismul și simbolismul).
Finalul e mișto, însă, nu la fel de bun ca sillout ..., dar bun. De fapt, ai mai mereu finaluri bune, dacă nu sunt contagiate de romantisme și de o ideea discutabilă, iar finalurile bune e cu siguranță o calitate f importantă a unei poezii (un final salvează de unul singur toaă poezia – ca mutu naționala de fotbal, ca să mă înțeleagă și microbiștii).
În concluzie, cred că îmi place, totuși, ce faci. Succese.

Tu ești un poet f bun. Asta e destul de evident pentru cine îți citește textele. Oricum, fără răutate apropouri etc, îți sugerez la modul serios ca eventualul volum să fie văzut și de un vorbitor nativ de limba română, care să îl corecteze strict gramatical și să nu umble deloc la idei, formă etc.
Cu privire la această poezie, ea este frumoasă (în nota majorității textelor tale pe care a fosto plăcere să le citesc), însă doar dacă ștergi ultimul vers (o greșeală copilărească cred eu, pe care am observat că o faci rar. Și cred că nu mai e nevoie să mă explic prea pe larg și îmi vei da dreptate când vei citi textul peste o vreme).

Intuiți corect pe ce mizez de obicei, pentru că gravitatea există în toate (chiar toate clișeele acelea uncool - gen tristețe singurătate etc, pe care încerc doar să le credibilizez). Ca și aici.
Referitor la simplitate ... să spunem că e pariul meu în contextul a ceea ce cred eu că poate fi una dintre evoluțiile în poezia contemporană.
Mă oftică foarte tare că M. Ianuș a găsit expresia de \"lirism elementar\" în ultima sa carte, mai ales că am dubii majore că a reușit asta la nivelul respectivului volum. Dar simplitatea în textele mele ar putea avea ceva comun cu acest \"lirism elementar\".
Și, deși intuiesc în cazul cel mai fericit zâmbete și nu hohote de râs (dacă mă explic cum necum, măcar să mă epun până la capăt, pe cât se poate), mai cred că poezia a luat-o pe un drum cam nașpa și a pierdut contactul cu cititorul (dependența de șoc, fie și gratuit a generației de care aparțin fizic, pe de o parte, suprametaforizarea, abstractizarea maximă a scriituii de tip tradițional, evaluată din liniile 60 și 80), iar pentru asta ar trebui să începem să căutăm originile. Iar numele la care mă gândesc cu frică de râsetele superficialităților este enăchiță văcărescu. Oricum, și eu zâmbesc când spun numele ăsta.

Eu cred că savatie este una din vocile cele mai puternice în poezia ultimilor ani (am elefantul promis salvat în format electronic și este un volum de poezie excelent, pe care îl citesc ceromonial deja).
Mai mult, sunt convins că și romanul său, de care știam că o să apară, dar nu știam încă unde, când etc., este o reușită. acum mai trbuie doar să îl caut prin librării și sunt deja extrem de nerăbdător.

Vă mulțumesc frumos, costin. Pentru urare și pentru remarca pertinentă din comentariu.

Eu mizez pe faptul că se poate scrie un volum foarte bun doar pe această schemă, deși, cumva mi se pare impropriu spus schemă și, în plus, cred că există totuși fluctuații suficiente.
Oricum, la nivelul textului marca pachetului de țigări nu contează foarte tare, dar cu asemenea artificii sper să reușesc să amortizez tocmai impactul schemei,la nivelul volumului de această dată, în sensul că asemena chestii + altele pot crea, per ansamblu, o transcedere a schemei. Plus, structurarea unui volum manipulează la greu chestiile de acest gen.
În fine, nu știu cât sunt de coerent în a mă explica, oricum, nu doresc nici să redau ideea până la capăt (am spus pe ici pe colo că sunt puțin paranoic :)), dar deocamdată nu îmi fac probleme asupra schemticului și pentru că l-am intuit și am găsit deja câteva soluții. Voi vedea ce îmi iese la final.

p.s. Depinde și de accepțiunea dată schematicului (toți poeții pot fi reduși la o schemă, cel puțin la nivelul unui singur volum). Problema poate deveni gravă la secundul volum, deși cred că se pot găsi și aici contraexemple.