Sabău Răzvan-Alexandru

am reîncercat să te uit, ființă finită fără de sfârșit. uluit de existența ta, te-am vrut sălășluind pe ambele pământuri. unul pe care eu eram, iar tu nu; și celălalt, pe care tu îl doreai, iar eu

aud ecoul strigătului îndurerat al facerii omului de lume nouă. îl aud și tac îndurerat în refacere, ca atunci când se termină neînceputul. închid ochii în speranța morții lui și aud, și tac

am aterizat în 17 și era ocupat. am întâlnit regele, pe Apollo discrepant în timp și spațiu, și m-am lăsat vrăjit de existența lui. miracolul primejdie mă pândea iar eu mă lăsam pândit în

femeie ce m-ai născut în viitor, ești atunci când trebuie, atunci când exist; iar când îți întind inima și mi-o sfâșii, sângerez de plăcere și extaz, și mă trezesc amorțit. strig mut către

imperisabilă amintire frumoasă, strig tăcut către tine. măcar eu să mă aud, lamentând veacuri cu sufletu-mi fericit. am citit în absența ta, vieți de netemut. se făcea că ai putea fi chiar tu acolo

l-am auzit pe bach în dumnezeu. mă întorceam când pe o parte, când pe cealaltă să-l ascult. era ca atunci când visezi sau nu; o fugă spre înțelegerea balanței. am ascultat atent, cu ambele

trageri în focuri de iad cu metal asuprit în grade de suspin. unii zic că-s fii nenăscuți ai armelor de foc, muniții în altitudini greu de atins introducere finită în minoritate. am un scop

TAC, TAC. sunt partea a doua din ticăitul disprețuitorului ceasornic, prin mine s-au scurs ani în tăcere și gânduri au înghețat în tăcerea mea, și alte mii de clipe au fost roase de către dinții

mi-am scrijelit pereții minții cu oasele morților strămoși și am scris istorie vie, să domine viața ani și ani și să facă un trecut mândru de acțiunile dezastru ale noilor stăpâni încoronați cu

m-am născut din imaginația lumii moarte ca să pot fi un moștenitor al misterului și al necunoscutului. să pot fi fericit doar atunci când suferința îmi domină existența. să mi se spulbere trupul

am intepretat un gând la vechiul clavecin de o mie de ori, de fiecare dată diferit. asta ca să nu-mi las gândul monoton și să-i pot scrie o poveste, să o citească bătrânii trăgând din pipe fum

mi-am scos din suflet uneltele să le șterg de praf- cu astea își construiau și străbunii mei viața, dar ce viață era atunci! când soarele era stăpânul lumii iar lumea se simțea stăpână pe soare, că

camerele consecrate luminii par a fi demult incinerate au trecut de șase ori o sută de ani întuneric și sunet provocator de tumult au renunțat până și urmașii lui Sisif să mai lupte cu

stă singur în palatul lui peșteră zace căutând viață în fața morții stăpână pe trupul însângerat, eviscerat de pumnalul destin, murdar și necruțător. își alină suferința privind apatic în

o adunătură de proști scuipă din trupurile lor uscate de spirit mii de stări însângerate, uitate, pulverizate în ascunzișul lor de nepătruns. a fost imposibil pentru ei să-și verse abundent

ființă minunată ce lumea te adoră rătăcești fără știință în sufletele lor și numai unul stă, legat în lanțuri și plânge mult, de dor. el suferă cu bucurie, săracul om, cu sufletul

stinge-te demon strig către tine demon demon ce te iubesc. scrisoare către demon: dragă demon, ce nume dezgustător ai, vinovatule! ești nici măcar o ființă ce o ador de multe

intră și iese din scenă s-ar tocmi cu cineva, dar nu prea are cu cine. i-au spus mai demult niște zei că divinitatea nu există pentru cel nedreptățit cel nedreptățit nu crede în