Dosarele subțiri

- jurnal - Nobody knows it, but you`ve got a secret smile, and you use it only for me. Sînge, pense, atenție, verde. Unii își iubesc aproapele, pe sine, banul, tăcerea, munca. Cred că relația e cel la care te gîndești zilnic, îl aștepți, te împlinește și îți cere sacrificii. Se pare ca eu iubesc sangele. Pedalez, stopuri, am scapat de iarna, ma bucur, acum e soare și de la etajul trei aproape simți mirosul oceanului. Am întîrziat. Nimic nou. Ziua începe cu întîlnirea de staff de la ortopedie. Mă strecor între colegii francezi și ascult cazurile de departe, căci uitîndu-mi ochelarii miopia ma inhiba. Sunt studentă străină, n-o să mă întrebe nimeni nimic. Sau așa sper de fiecare dată. Iubesc chirurgia: abordarea directă care nu lasă loc de filozofie. Dosarele subțiri. Sigur, la ortopedie un alt motiv ar fi bărbații tineri, numai mușchi și ochi albaștrii, care-ți pot luxa umărul dacă nu le dai numărul de telefon. Hm. Trecînd peste aspectul social și profund masculin al ortopediei, pentru mine atracția rămîne chirurgia viscerală, unde intrumentele, deși au toate nume proprii, încap pe o singură masă, unde în operație se ascultă muzică, se glumește, se discută despre congrese în țări cu frumuseți slave. Și la ortopedie am discutat în spaniolă și engleză, dar despre motorul în patru timpi... la ortopedie gasesti minim 3 caserole gigante cu instrumente, altfel niste puzzle-uri, efortul fizic, zgomotul unui burgiu găurind oase, frezele și ciocanele, nu m-au făcut să mă simt tocmai acasă. Francezii spun ca viscerala c`est du caca – tot e mai de-acasă... Dar oricare ar fi ramura, pentru studentul care ajunge într-o sală de operație, nimic nu-l face să se simtă mai important decît cantitatea de sînge care o găsește pe halat la finalul intervenției. Și nimic, dar nimic! nu se compară cu zîmbetul la ieșirea din blocul operator. Fahrad, medicul de garda, un individ cu urechi mari și ochi căprui, e tot ce vezi in afara mastii si bonetei, apare pe culoar, ia un loc lîngă mine și ne spălăm brațele în tăcere. Fahrad, după cum sugerează numele, dimensiunile urechilor și culoarea ochilor, e un arab ce provine dintr-o țară unde litrul de benzină costa 10 cenți. Medic recunoscut acolo, aici face slujbă de rezident, acumulează experiență. ‘Moi’, studentă romîncă, fac treabă de instrumentistă/ rezident/ student, adică de ce dă Dumnezeu. - Roxana! Oui, la roumaine, (bon.. ma recunoaște) Ça va être très chaud. Intrăm în operație cu seful secției. Trecînd peste funcția și îndemînrea lui, profesorul un pitic morocanos. Are urechi clăpăuge, sensibile la atingere, motiv pentru care boneta îi stă pe vîrful capului ridicîndu-i-se pînă cînd ajunge să sară într-un picior prin sală pentru a o împiedica să cadă. E constant încruntat, și-și exteriorizează furiile ca un copil înșelat „mais, non! Am zis penseta!!!” Mi-aș fi dorit locul instrumentistei. Ea stabilește pasului operației prin rapiditatea cu care înmînează instrumentele. O funcție importantă prin volumul de muncă și inexistența timpilor morți. Dar așa cum am învățat în timp, nu există timpi morți, doar lipsă de idei. Intrăm, ne îmbrăcăm în steril, pregătim bolnava și masa. Profesorul întră în sală cu săpunul după el, frecîndu-se și împrăștiind spumă peste tot, „scoate-mi mobilul din buzunar” mîrîie asistentei de sala, privește către bolnavă și iese. Ne zîmbim. Il fait chaud. Legile asepsiei nu se aplică profesorului. Boneta îi e mereu în creștetul capului ca o ciupercă, părul i se revarsă pe sub ea, răspunde la telefon în timpul intervențiilor, iar cînd rezidentul îi amintește că telefonul nu e steril, mirat, își schimbă mănușile. În ultima operație, pacienta a sîngerat atît încît halatul și pantofi profului erau înmuiate în sînge. Ieșind din operație, s-a dezbrăcat de halat și de saboți în sală, și-a șters picioarele de sînge de podea. Cît de psihopat trebuie să fi ca să nu gasești asta deranjant? - Incision! Operația începe. Fahrad face față pînă începe să rupă firele de ligatură. Profesorul ridică ocazional tonul. Instrumentista e într-un sah mat în fața profului care vrea ca ea să-i citescă gîndurile, iar cînd începe să strige nume de instrumente, ea îi înmînează mereu altceva. Instrumentele zboară. Ea se face mică, dar acele calități ale francezului numite mîndrie, perseverența și politețe (pînă la artă, o delicioasă minciună) o determină să nu renunte. Avem toți nervii întinși. Asistenta de sală, mai în vîrstă, cunoscînd toanele profului e plictisită. Fac ce pot, ajut cum pot, ideile vin generate de puseul de adrenalină. Le prof est en colère. Supradoză de catecolamine. Tai fire, susțin, depărtez, aspir, îl lovesc cu cagula de aspirare peste față, deci trebuie schimbată, mîrîie exasperat. Eu ma fac mică, atît de mică încît aproape dispar sub cîmpul steril, ca un microb. Rupe o arteră și ne stropește pe toți cu sînge. E un moment critic, frustrant, ne-ar scoate pe toți din sală. Dar eu sunt cea mai fericită, am sînge pe bonetă, sunt importantă. Dar anii își spun cuvîntul. Cheamă ajutor. Asistenta îi aranjează boneta ce i se ridicase coif pe vîrful capului, și stă plîngăcios, cînd i-o îndeasă pe frunte „déjà?”. Artera continuă să sîngereze. Fahrad rupe în continuare din prea mult zel firele cînd face noduri. „Doucement!!!” Hemoragia e într-un sfîrșit oprită însă urmează altele, și altele, și... Operația a durat 8 ore. Pentru buna activitate m-au lăsat să suturez plaga. Fericire. Studenții la medicină sunt duși de acasă. Pentru un privitor e șocant, e sec și e rece. E insensibilul care salvează vieți. Dar nu e decat acea iubire de sînge, de concret, o autodepașire și in ani sacrificiul. E firul zilnic al unei nevoi. N-am menționat cazul pacientei, tipul operației. Esența e aceeași în toate. Ne desensibilizam, eu încă n-aș fi putut să țin un depărtător deasupra venei cave și a aortei cunoscîndu-i copiii. În timp ce noi închidem bolnava, profesorul se așează pe o estradă, în sală. Cocoșat, își sprijină capul în mîini, privește în podea, între comprese, fire și tuburi. Halatul îi e pătat, masca stropită. Din cînd în cînd inspiră profund, se concentrează într-un punct. Copiii pacientei, soțul, procentul de viață rămasă, sunt date cunoscute numai de el. E greu să vezi cum un om puternic se pedepsește.