Anywhere but here

Sună. E undeva lângă ea, nu, visează. Unde..? - Alo? Da… da… eu sunt. Tată? Bună. Da, păi… cât e? doișpe… se mai întâmplă… Cum?... Azi. Bine… Tot acolo?.. [Vara trecută ți-am zis că plec, să mă chemi până atunci dar n-ai zis nimic și nu te-am mai sunat de Crăciun. Ai observat?] Da… Vin, pe mai târziu…[N-ai observat] Da, da…. Maria închide și adoarme. Când se trezește, privește în tavan câteva minute, apoi caută telefonul să vadă dacă intr-adevăr a sunat. Se spală, se îmbracă, e elegantă. Întotdeauna. Își întoarce genele în oglindă, își întinde rujul cu degetul pe buze. E frumoasă. Ca mama. Cu cât trece timpul, tot mai ca mama. Găsește blocul, în parcare îi vede mașina, sună și urcă... În pragul ușii îl găsește cu fiecare an mai întunecat, și mai cărunt. - Ai albit! El râde. - Mă-ta nu-i la fel? - Nu. - Se vopsește, a? - Da, nu se văd pe ea anii. - Eram sigur, să nu se vadă niciodată nimic! Maria s-a obișnuit ca el să lovească în ea. Lovește și ea în el, subtil și profund. Intr-adevăr, nu i-a spus niciodată fiicei să isi urască tatăl, dar i-a explicat cu fiecare ocazie cat e de bou. De la divorț n-au vorbit, de cincispreceze ani, iar la mijloc, mediator mut, a rămas Maria. Apare și soția lui, sora îi sare Mariei în brațe, soacra lui o salută din bucătărie, de la cratiță. Maria e frumoasă și nu e de-a lor. [Ce cearcăne ai, ți s-a înnegrit tenul, tată. Ce faci?] Maria nu vorbește cu el, n-a vorbit niciodată. Așa cum nici nu i-a lipsit. Dar cândva a existat o vreme în care îi vorbea. Atunci, el o privea fix și se supăra când nu purta ceasul dăruit de el. O ducea la cofetarie... Maria nu-și amintește să o fi ținut vreodată în brațe. Nici mică, nici mare, nici să-i fi spus că o iubește, ca un refren de film prost. Nu a așteptat-o când venea de la grădiniță, nu a dus-o, nu i-a ieșit în cale ca ea să-i sară în brațe, nu a întrebat-o dacă Liviuț o mai iubește. Apoi, nu l-a mai văzut, iar mama îi spune că n-a întrebat de el niciodată. Totuși, își amintește când a mințit-o. Era noaptea de ajun si el i-a spus că Moș Crăciun e în bucătărie: - Hai, tati, stiu că nu e el, nu mă cuulc! Cine-i? Apoi se auzeau strigătele. Mama, el. Bunica. Nu, bunica, nu. Ea striga când el nu era de față, la mama ei. Mama plângea la geam cu Maria în brațe, Maria tăia cu foarfeca perdeaua. Ce faci, copilule?! … Cum ce? Franjuri! Ieșeau la savarină. El era ciufulit și nebărbierit. O întreba de școală, era ciudat. O întreba de ce are nevoie. [De nimic. Tu ce faci, tati?] Intindea mâna peste masă către a lui, el i-o lua în palme apoi o lăsa pe masă. Erau mese de plastic, dungile i se impregnau în piele; el se uita după ceas. [Nu știu... am rupt cureaua. Acum vrei să mergem?... Nu, nu-mi mai trebuie savarina. Tati, promit că nu mai rup cureaua…] El tăcea. Îi cumpăra altă curea, o bătea pe creștet, apoi o ducea la poker. Cu ochii injectați, își muta pachetul de țigări dintr-un buzunar în altul și căuta mărunțiș pentru joc. Îi explica Mariei regulile, ea nu înțelegea nimic. O privea fix, apoi nervos în altă parte, iar când Maria zâmbea, se întuneca. Atunci era incapabilă să articuleze ceva, timbrul vocii lui o paraliza. Apoi făcea glume pe care ea nu le înțelegea, și râdea de unul singur. Îi mai spunea “țâncule” dar nu o atingea. [De ce nu vii acasă, tati? Mama nu vine cu noi la poker?] Maria știa că nu va veni acasă, iar mamei nu i-a povestit niciodată de poker. Atunci, el găsea puncte de atenție în scrumieră și pleca lăsând-o să joace după reguli inventate de ea. Afară, se întâlnea cu o femeie, care îi dădea bani. Se priveau și el râdea, dar nu era râsul lui, și din nou tăcea. După un timp, Maria a văzut că femeia era însărcinată. Trecuse deja mult de când se vedeau la savarine. Apoi a cunoscut-o pe Adeluța, care acum i se agață de gât. - Ce-i, țușcă mică?... - Ai veniiiit! o sufocă și Maria e fericită. - Da, plod meschin, deja visezi că mă snopești la whist! - Vai, nu… ce ți-a dat ideea asta… Tatiiii! Adu cărțile!! Tatăl apare albit, cu pungi negre sub ochi, deloc înalt, intrat la apă. - Bună, Maria… Ce mai faci?.. o sarută superficial pe obraji și evită să o privescă. - Bine... Cu facultatea, stii cum e. - Hai ! Intrați în sufragerie, vă pun un aperitiv mic? îi îndeamnă soția lui, femeia din după-amiezile cu poker. Intră toți în sufragerie, iar tatăl începe să o întrebe de una, de alta, de la politică la familie, și niciodată de mama ei. În fiecare an îi spune că începe să aibă cu cine vorbi, iar ea e mândră. Se așează masa de whist, e un ritual. Se discută, se mânâncă, mult, se fac cărțile, se bea, se înjură intelectual, cu stil, “Păi ce să faci, nu vezi ce tardiv plasează cărțile, căcatul ăsta bolnav!?” Adeluța se uită jignită la el, nu din cauza apelativului, e ceva normal, ci pentru că e convinsă că a jucat bine, și chiar dacă n-a jucat, trebuie să stea drepți în fața lui, sunt același aluat, intimidatori. Totuși, nedreptățită, Adela cedează. Scâncește. - Ce-i, femeie? (către soție)… Uite și la rahatu` ăsta cu floci, cum se dă-n spectacol. Maria ar vrea să râdă, ritualul acesta e ca o glumă perversă. Se întreabă, ca în fiecare an, ce ar fi ieșit din ea, aici. Mai bine, mai rău? Adeluta e facută să dea coate. Maria înghite în gol. - Fă cărțile, e rândul tău, Adela i le împinge Mariei, și-a încheiat bocitul de ambiție. - Hai, măi, cupilule, nu mai face-așa! Până când? Nu mai ești mică… Adela se uită la maică-sa pe sub gene, cu mâna la gură, zvâcnește din cap arătându-i ceafa. - Adela!!! E amenințător, dacă ar privi-o așa, Maria s-ar pierde în două secunde, dar Adela știe că e fațadă. Îl sfidează. - Mmh! și tace. Armistițiu. - Joacă, dodoloș… Se iubesc. Până la încheierea serii se mai bea, se mai fumează, tatăl pare obosit de vicii, dar mulțumit de locul lui pe lume. Îl supără genunchiul, îi pocnește, tușește și i-a căzut un canin, are obrajii întunecați [ai s-apuci să-ți vezi nepoții?] Maria îi privește pe toți împărțind cărțile și simte că singurul suflet care o iubește sincer, aici, e Adela. [Nu. Ai zis din start ca nu vei veni la nunta mea, deci ca orgoliul tau e mai puternic decat faptul ca sunt fiica ta. N-ai sa-i vezi nici daca inca vei sufla.] Își amintește cum a plâns, în urmă cu câțiva ani, dormind lângă Adela, cu o noapte înainte de a pleca acasă. În seara aceea pusese întrebarea: - De ce ați divorțat, tată? El n-a găsit nici un răspuns, îi pare rău că l-a întrebat ; își amintește acum doar că plângea în baie, cu telefonul în mână, iar Tavi nu răspundea. Discuția cu el nu și-o amintea. A doua zi, el nu i-a spus nimic. - Trebuia să se întâmple și asta, tată… i-a spus în gară, la plecare. [Tot eu am încheiat conturile. Tu de ce n-ai puterea?] Maria pune ultima carte pe masă. Se face clasamentul, cine a câștigat? Nu ea. Acolo nu e loc de ea, de fapt, lângă el n-a fost niciodată. Noapte bună, tată. Adela i se agață din nou de gât, o sărută pe obraji, o strânge în brațe. Râd, glumesc, o iubește Flavius, care acum e la concursul de șah. Îi bate pe toți. Soția îi zâmbește Mariei din pragul bucătăriei. Maria e un trecut care nu o amenință, îi e drag, și totuși, o face să se simtă mică. Maria pășește în holul negru și așteaptă anul următor când poate el va avea cu cine vorbi, atunci ea îl va bate la poker, și nici atunci nu va purta ceas.