Poezie
Fără titlu
1 min lectură·
Mediu
Încă o zi ploioasă...
strigătele cerului îmi fac pielea ca de găină.
M-am trezit abia
iar oglinda îmi prezintă un chip necunoscut,
în ochii mei citesc trăiri pe care nu le recunosc,
părul mi se prelinge reptilă pe umeri,
iar brațele îmi cad reci pe lângă trup.
În visul meu de aseară inexistentul mă iubea,
Mă sorbea cu priviri divine,
purta în palme petale de iubire.
Eram singura femeie din brațele inexistentului…
Și fericită…
O divă…,
O femeie absolută…
Da, absolută, iar voi toți sunteți nuli!
Nu înțelegeți nimic… la dracu cu voi!
Sunteți obișnuiți să înjunghiați,
să devorați apoi lama cuțitului ca pe o inimă plânsă,
să atingeți nemurirea cu lucruri practice,
să vă descălțați de bocanci în viețile oamenilor.
Sunteți utopici...
existența se află în suflet
… al vostru lipsește.
Simt o durere absurdă, totală.
Ce se întâmplă?
Pântecul meu sângerează...
mă încearcă viața din nou.
Mă doare existența.
Am revenit la stadiul de ruină,
cu părul reptilă,
cu ochi de hienă,
cu solzi pe trup.
Pe umeri port povara lui Sisif.
Oare am pierdut abia, fructul iubirii dintre noi?
002.047
0