Mâhnit stă geniul în embrionul rece
și a cam uitat să dea un semn,
o veste.
Picioarele, ce altădată se zvârcoleau
rănind ceva ce în pântec se ascundea,
au amorțit.
Degete și mâini și
Îmi amintesc că așteptai,
îmi amintesc cum îmi zâmbeai...
îmi amintesc că îmi spuneai
că mă iubești,
că erai...
Îmi amintesc atât de multe,
un chip frumos
un surâs
o faptă,
un gând
Să fii trist e ceva pământesc
în orașul livid
ocolit de soare, adulmecat de ploi
și spulberat în imensitate.
Tresari și te plângi că pereții te strivesc
și atunci simți că ești din lut.
Îți
Când mi s-a spus că ochii sunt poarta trupului
am rămas înmărmurit căci niciodată n-am considerat
trupul o casă fără ferestre.
Când am început să trăiesc în somn
atunci am cunoscut cu adevărat
Sub acele ramuri o sprintenă fecioară își hăituia prada.
Și iată cum a început:
\"Sunt Narcis...
Era zenit și el m-a îndemnat să rătăcesc
prin unde... nu m-a oprit.
Erau urme peste tot, adânci
Lovești plângând aceeași daltă
și desparți curând, o biată
flacără ce crede că oxigenu-i limitat.
Nu spera să o auzi gonindu-l,
tulburând din somn cărarea
ce străbate, strâmb mirarea.
Nu dori
Nici albul când se desprinde nu plânge
într-atât cât sufletul omului
se zbârcește în lumea fără de culoare.
Nu trebuie să caute omul
în mitul modern mântuirea sa
căci oricâte s-ar spune în
Sunt singur și o stea îmi netezește calea
Și în vers scufund amărăciune...
Oi fi un om, o piatră, un lemn, o floare?
Să laud zei?
Sunt floare și plâng,
Soarele îmi râde, dar se duce
Curând e
M-am întors de pe front cu trupul rănit,
ascuns în sicriu…
sunt deja adormit.
Durerea e lină, în bandajul croit
de un înger abia venit.
Sunt aici în pământ și stau lângă mormânt
cu o lumânare
Să fii singur e totuna cu a fi
ceea ce ai fost înainte de scindare.
Și el era singur și rătăcea prin absurd,
mângâindu-și veșnicia
căutându-și neliniștea
ce îi tulbura ființa.
Singurătatea îi
Un punct gravat pe hăul stins
din trup de-abis însingurat
născu un vis nemărginit
scânteie ce-ncolțește-n jad.
Și când simți a vieții vrajă
încet spre dânsul coborând
cuprinse cercul în
De ești sămânță, să nu uiți
fructul înamorat din seră
pierdut în valea timpului.
De ești cristal, să nu uiți
steaua ce s-a stins plângând.
De ești rocă, să nu uiți
nebuloasa imposibilă
ce
Suntem aceeași unitate dedusă,
făurită în urma aceleași concepții.
Prin noi, EL se simte eliberat de singurătate
și se bucură de veșnicia împlinită.
Prin EL, noi savurăm cunoașterea,
frumusețea
Sub cupola cu ochii reci,
Mantaua iernii se-ntinde
Și gânduri veștede mă apăs
Cu colți de diavol se-nfige…
Focul trecător se stinge
O urmă de ecou viu
Durerea încetișor se lasă
Sunt mort,
