Poezii

Mâhnit stă geniul în embrionul rece și a cam uitat să dea un semn, o veste. Picioarele, ce altădată se zvârcoleau rănind ceva ce în pântec se ascundea, au amorțit. Degete și mâini și

Îmi amintesc că așteptai, îmi amintesc cum îmi zâmbeai... îmi amintesc că îmi spuneai că mă iubești, că erai... Îmi amintesc atât de multe, un chip frumos un surâs o faptă, un gând

Nu am cuvinte să descriu ceea ce am simțit nu mai vreau să știu vreodată măcar, de acum înainte că nu am fost iubit. Tu întotdeauna tu.

Să fii trist e ceva pământesc în orașul livid ocolit de soare, adulmecat de ploi și spulberat în imensitate. Tresari și te plângi că pereții te strivesc și atunci simți că ești din lut. Îți

Când mi s-a spus că ochii sunt poarta trupului am rămas înmărmurit căci niciodată n-am considerat trupul o casă fără ferestre. Când am început să trăiesc în somn atunci am cunoscut cu adevărat

Sub acele ramuri o sprintenă fecioară își hăituia prada. Și iată cum a început: \"Sunt Narcis... Era zenit și el m-a îndemnat să rătăcesc prin unde... nu m-a oprit. Erau urme peste tot, adânci

Lovești plângând aceeași daltă și desparți curând, o biată flacără ce crede că oxigenu-i limitat. Nu spera să o auzi gonindu-l, tulburând din somn cărarea ce străbate, strâmb mirarea. Nu dori

Nici albul când se desprinde nu plânge într-atât cât sufletul omului se zbârcește în lumea fără de culoare. Nu trebuie să caute omul în mitul modern mântuirea sa căci oricâte s-ar spune în

Sunt singur și o stea îmi netezește calea Și în vers scufund amărăciune... Oi fi un om, o piatră, un lemn, o floare? Să laud zei? Sunt floare și plâng, Soarele îmi râde, dar se duce Curând e

M-am întors de pe front cu trupul rănit, ascuns în sicriu… sunt deja adormit. Durerea e lină, în bandajul croit de un înger abia venit. Sunt aici în pământ și stau lângă mormânt cu o lumânare

Să fii singur e totuna cu a fi ceea ce ai fost înainte de scindare. Și el era singur și rătăcea prin absurd, mângâindu-și veșnicia căutându-și neliniștea ce îi tulbura ființa. Singurătatea îi

Un punct gravat pe hăul stins din trup de-abis însingurat născu un vis nemărginit scânteie ce-ncolțește-n jad. Și când simți a vieții vrajă încet spre dânsul coborând cuprinse cercul în

De ești sămânță, să nu uiți fructul înamorat din seră pierdut în valea timpului. De ești cristal, să nu uiți steaua ce s-a stins plângând. De ești rocă, să nu uiți nebuloasa imposibilă ce

Suntem aceeași unitate dedusă, făurită în urma aceleași concepții. Prin noi, EL se simte eliberat de singurătate și se bucură de veșnicia împlinită. Prin EL, noi savurăm cunoașterea, frumusețea

Sub cupola cu ochii reci, Mantaua iernii se-ntinde Și gânduri veștede mă apăs Cu colți de diavol se-nfige… Focul trecător se stinge O urmă de ecou viu Durerea încetișor se lasă Sunt mort,