Redefinirea poeziei (2)

Mă chinuie de-atâția ani, continua încercare de înțelegere a ceea ce poezia este, neajungând însă mai departe de simțirea că ea, poezia, se scrie de fapt prin poet, pe sine. Adevărata „revelație” a înțelegerii poeziei a prins totuși contur în viziunea unui brad, din scorța căruia se prelinge încet lacrima de rășină, revărsare de fapt a esenței trupului, existând prin sevă ca punte de ajungere a țărânii, în cetina adulmecând cerului, lumina. Nu poți să o grăbești, nu poți să-i determini lăuntrul, ci doar poate cu multă gingășie, forma. Când împlinirea a prins strălucirea sobră a maturității, se desprinde încet de pe scoarță, trăind singură, prin mireasma pe care o dăruie. M-am bucurat în tăcere. M-am mirat de propria-mi liniște, descoperind în lumina plină de miez a Dumnezeului care mă iubește, că mi-a fost dat să fiu brad, cu sângerarea de rășină zdrobită-n tămâia recunoștinței. M-a durut pentru o clipă doar, răutatea timpului, care acoperă boabele de rășină cu coaja țărânii adăpătoare de rădăcină; ca să reînțeleg împăcat, că timpul nu-i face decât bine; atât de bine încât trecerea-i se numește chihlimbar, veșnicie a rășinii. Rugă: „Desăvârșește-mă Doamne-ntr-un tulnic. Pune apoi două chihlimbare în ochii tulnicarului, ca să poată visa ce-Þi cânt!”