Un fel de înger

Maria se lăsă cuprinsă de apa încă destul de caldă a râului. Când îi ajunse la gât, se întoarse și făcu pluta pe spate, alăturându-se celorlalți copii. - Maria, ai întârziat! Unde ai fost? - Să iau pâine! minți Maria. - Ai văzut? Ieri a venit circul în oraș! Văzuse. De altfel, se vedea și de acolo, de pe malul râului. Nu trebuia decât să-ți duci mîna la ochi, să te ferești de soare. Coborâse binișor pe cer dar încă strălucea deasupra corturilor mari care ascundeau sub ele toate culorile circului. Totuși... Atâtea cuști! Și toate animalele acelea închise care făceau giumbușlucuri pentru o bucățică de zahăr... Acolo fusese Maria. Se strecurase pe lângă corturi și se împrietenise cu paznicul circului. Îl înduplecase s-o lase să vadă puiul de leu despre care auzise că e bolnav. Paznicul se învoise cu greu, însă numai după ce o făcuse să promită că nu va spune și celorlalți. Ce s-ar fi făcut dacă veneau toți pe capul lui? Promisese. Puiul de leu zăcea într-un colț al cuștii. Avea laba umflată și paznicul îi povestise că în timpul transportului se înțepase într-o sârmă ruginită și rana i se infectase. Nu-l putea ajuta cu nimic... Copiii ieșiră din apă. Era septembrie și serile nu mai aveau căldura celor din lunile trecute, în curând vor renunța la scăldat. Și vacanța era pe sfârșite... - Auzi la Costel! Clovnii sunt triști! Cum să fie triști?! Eu râd mereu numai când îi văd! - Ba sunt falși! interveni și Ioana. Nu știi niciodată dacă râd sau plâng! Tu ce crezi, Maria? - Mie mi-e milă de puiul de leu... spuse Maria în timp ce își îmbrăca rochița peste costumul de baie încă ud. Nu înțeleseseră prea bine dar se grăbiră fiecare spre casă, împinși de foame. Și, oricum, fata asta era cam ciudată în ultimul timp... Când se despărțiră, Maria se îndreptă spre „locul ei pentru gânduri” cum îi plăcea să numească treptele de piatră ale bisericii, pe care se așeza ori de câte ori avea ceva de lămurit cu ea însăși. În față se întindea parcul din care teii, salcâmii și castanii îi șopteau mereu câte ceva despre anotimpuri... Îi plăcea să le privească trunchiurile puternice imaginându-și povești... una pentru fiecare copac... Mai avea multe povești de inventat... Acum se gândea la povestea ei... În oraș se făcea o campanie în cadrul căreia toți erau încurajați să dea jucăriile uitate prin poduri pentru a fi împărțite copiilor mai puțin norocoși. Îi era milă de acei copii... dar și animăluțele ei de pluș... nu se îndura să le înstrăineze. Era ca și cum și-ar înstrăina o parte din copilărie... ca o trădare... Și totuși... Ea nu mai era copil. Prima dată simțise asta în primăvară când se plimbase cu Vlad pe sub teii înfloriți. Atingerile lui îi spuseseră că trecuse de copilărie... În urmă cu două săptămâni Vlad își schimbase drumul, ocolind parcul. Dar ea nu se mai întorsese la copilărie... Crescuse... La asta se gândea Maria când o văzu din nou pe femeie, strecurându-se ca o umbră. Și ieri făcuse la fel: aprinsese două lumânări pe care le așezase cu grijă în locul cu nisip - anume amenajat la dreapta bisericii - și apoi se pierduse pe aleea din parc. Maria simți cum o pătrunde frigul prin rochița udă. Se ridică de pe trepte și se grăbi spre casă. Trei zile a zăcut în pat, cuprinsă de febră. * Văzu cum clovnul își apropie fața de a ei. Maria întinse mâinile și îi mângâie obrajii: mai întâi pe cel cu lacrimi... apoi pe cel cu zâmbete... El își apăsă nasul roșu de plastic și acesta scoase un sunet vesel, ca de claxon răgușit. Râseră amândoi. Atunci văzu: clovnul era femeie! Și nu oricare... era femeia care aprindea lumânări! - Pentru cine le aprinzi? o întrebă. - Una pentru suferința celor vii... - Și cealaltă? abia îndrăzni Maria. - Cealaltă pentru ceea ce mai trăiește doar în noi... Apoi dispăruse... * Maria deschise ochii. Raze de soare pătrundeau pe geam, printre crengile nucului de sub fereastră și ea încercă să înțeleagă ce moment al zilei este. Vru să se uite la ceas și văzu că, de pe noptieră, clovnul de cârpe îi zâmbea ciudat... - În sfârșit, Maria! Te-ai trezit! Ai avut febră trei zile. - Mamă! Ce-i cu... și se uită nedumerită spre noptieră. - Nu-ți mai amintești... Vorbeai în somn și ai cerut să ți-l aduc. Așa că am coborât sacul cu jucării din pod. Maria îi zâmbi mai întâi mamei apoi păpușii. Acum știa ce va face cu jucăriile... A doua zi își întâlni prietenii pe maidanul de pe malul râului. Circul plecase din oraș iar ei își aminteau momentele petrecute printre baloane, muzică și scamatori. Reținută la pat de febră, Maria nu văzuse spectacolul. Cu gândul la un vis trecut, urmărea entuziasmul lor. - Ați văzut? strigă Ioana. Clovnul era femeie! - Cum să fie! N-ai văzut ce pantofi mari avea? Și ce corp uriaș! Era bărbat! Spune tu, Maria, ce este clovnul? - Un fel de înger... Privirea îi căzu pe obiectul din iarbă. Se aplecă să îl ridice. Când îl apăsă, nasul roșu din plastic scoase un sunet caraghios, asemeni unui claxon răgușit. Zâmbi. Știa că în drumul spre casă va trece pe la „locul ei pentru gânduri” și va aprinde două lumânări: una pentru suferința puiului de leu și cealaltă pentru iubirea din primăvară... mai trăia doar în ea...