Rodica Cazacu Ghigeanu

Cade ceru-n suflete, iubite, murmurând descânturi dulci de dor, tremurând a frunzelor mistere și-nvățându-ne ce nu-i ușor. Umbra soarelui ne-ncununează inimile pline încă-adânc, lumea-ntreagă

am să mor cândva, undeva, sau poate în altă parte unde nimicul nu mai desparte cuvintele visului, sparte, îmbrăcate în cămașa de forță a zorilor, cerșind din bucuria și amurgul norilor

Întâi copil solar, în altar, apoi fecioară spirală, ușoară, și gata să fie femeie pe Calea Lactee, în brațe purtând copii, curcubeie de stele și multe mistere... În final pulbere fină

Se lasă seară iar la infinit, luminile de-abea se mai zăresc, iar oamenii tăcuți doar pribegesc în așteptarea nopților pustii. E-așa de trist afară, că-n curând, când casele se luminează-a

Dumnezeu ne creease cu milă luîndu-și din suflet un strop să pună în noi rădăcină, să facă frumosul frumos. Câte-o lacrimă dulce – amară, câte-o urmă de magic nectar, aducându-ne fața a

Bate vântu-n frunze pale iar, parcă vrea destinul să le smulgă, să le lase să viseze în zadar c-au să zboare-n toamna cea mai lungă. Le răpește vântul de pe ram și le amăgește cu-o plutire, ele

Treci și spune noapte bună când se-adună stele-n lună și bunica încă toarce o poveste; adormind cu pleoape grele să se ducă cele rele în descântul ce-a ta mamă îl îngână! Piară visele nebune și

Niciodată amintirile nu mor, nu ne părăsește-n viață nici o umbră; cavaleri pe cai rătăcitori se confruntă cu balaurii în luptă. Pier corăbii înecate-n fum – ceața de mileniu ce se lasă – însă