Poezie
Creație
1 min lectură·
Mediu
Dumnezeu ne creease cu milă
luîndu-și din suflet un strop
să pună în noi rădăcină,
să facă frumosul frumos.
Câte-o lacrimă dulce – amară,
câte-o urmă de magic nectar,
aducându-ne fața a soare
și lumină în sufletul fad.
Dumnezeu se gândise să facă
doar copii, și-a-nvățat în curând
că părinte să fii nu-i o joacă,
căci copiii nu sunt doar cuminți.
Și mereu vor să iasă din curte,
vor să fure din fructul oprit,
vor să guste plăcerea nebună
și încet să se-oprească în timp.
Dumnezeu ne-a dat veșnicia
și-a văzut, mirânde-se mult,
că nebunii copii preferă trăirea
în clipa ce fuge la urmă râzând.
Cu o lacrimă dulce – amara,
de părinte bătrân și-nțelept,
Dumnezeu ne-a iertat prima oară
și ne-a dat darul său drept:
Ne-a lăsat să trăim doar o clipă
și să fim ca un fulger în timp,
suferind când copiii se-ncruntă,
învățând să îi creștem și-atât.
Să trăim la-nceput viața dulce
obosind parinți – Dumnezei –
și apoi să trăim disperarea
copii crescându-ne noi.
002.313
0