REMUS BRAD

Uneori, când simțurile mele freamătă și se aprind de dorință îmi imaginez cum te răstorn dezbrăcată pe o claie de fân, cum trupurile noastre excitate se împreunează, devenind o singură ființă și

O zi de toamnă mohorâtă în care și îngerii sunt deprimați. Lumina înveșmântată în haine cernite stă frustrată și zgribulită la fereastra mea; din ochii ei umbriți de nori

De la un timp trecutul se deschide-n gândurile mele asemeni unui cufăr uzat și ros de carii din care se revarsă timorată viața mea; rădăcina ei înfiptă adânc își alimentează seva cu doruri

Ce înger răzvrătit, alungat ca o fiară de ger, în sufletul tău s-a cuibărit și te-a tulburat? De ce ochii îți sclipesc ca un hanger iar glasul ți-e dur, repezit, înveninat, când îți ies în cale

Te vedeam ca pe o minune, învăluită-n aura unui glob de taină, ca pe o infinită și sfântă lumină, pogorâtă din cer de un înger, să vindece orice rană și să încălzească cu razele ei inimile

Aș vrea să te cuprind cu brațele de mijloc, să-ți simt răsuflarea parfumată dansând pe obrazul meu, iar tu să-mi stingi cu o lungă sărutare mistuitorul foc, din vatra inimii, pe care dorul îl

Vremea trece peste sufletele noastre ca o hoardă pustiitoare, lăsând în urmă amintiri,doruri, și idealuri neîmplinite. De ce nu vii sa mă ții în brațe iubite acum, când inima mea ca o floare

Uneori, gândul meu tainic străbate, învăluit când într-o mantie de lumină, când într-un nor călător, deșertul acoperit cu minciuni și reproșuri ce ne desparte, se-nfige cu colții adânc în

Dacă vorbele și sentimentele tale ar fi boabe dulci de struguri doar pânzele păianjenilor și cârtițele ar umple viile, suferințele îmbătate de necaz s-ar așeza singure pe ruguri, limpezimea

Am învățat să aștept iar dorința am îngropat-o ca pe un sâmbure sub stratul de răbdare pe care se odihnește dorul meu nemângâiat și ostenit... Din când în când, ca o fulgerare, un gând ascuns,

Când dragostea trimisă din Olimpul zeilor va aprinde flacăra în inimile alese să le transforme cu vraja ei în liant, tu caută iubita mea să taci și doar să asculți susurul melodios cum va curge

Femeie minunată și capricioasă mi-ai deschis ușa inimii ca din întâmplare, fiind parcă plămădită din dorința mea și din tenebrele timpului de un vis, dar eu am simțit că ești cea trimisă să-mi

Mă întorc ostenit cu pasul lin spre zidul plângerii de suferințe înnegrit îngenunchiez și mă înclin răvășit cu fruntea la pământ asemeni unui beduin de crunte suferințe biciuit și nu îmi

Liniștea mea s-a așezat sfioasă în căușul palmei tale... Dacă vrei, poți s-o mângâi cu privirea, poți s-o așezi în inima ta, alături de dorințele tale, ori poți s-o strivești ca pe o insectă, cu

Îmi oglindesc chipul în ochii tăi și mă întreb dacă mă vezi? ard în orbite ca două nestăpânite văpăi, dar nu știu a cui speranță o mai luminezi. Mă placi, mă vrei? sunt întrebări fără

Noaptea în care ne-am iubit am împachetat-o într-o folie strălucitoare, mi-am deschis inima, am tras un sertar tainic și am pus-o la păstrare. Te simt adânc cum te desfaci în mine ca o magică

Privește și învață de la flăcări că tot ce arde în vatră ajunge scrum, iar de la frunzele usucate că vântul soarții spulberă destinele

Mi-e dor de tine în fiecare zi și dorul acesta mă poate băga în mormânt. Dacă ai simți ce simt eu, ai ști că poți să-mi prelungești viața doar cu un cuvânt. Până ieri m-a chinuit tristețea –

În fiecare din noi sunt doi: omul cu minte care crede că știe tot dorind să fie stăpânul și omul cu suflet care caută lumina dorind să-l călăuzească cu ea pe despot; unul vede

Văd cum sufletul tău lipsit de prihană se scurge sfios și neîmpăcat din a inimii sângerândă rană fără să fi săvârșit vreun păcat. Ești rănită de nemiloasa minciună și te strecori ca o umbră