De vrei să pleci, eu nu pot să-ți stau în niciun fel în drum.

Femeie minunată și capricioasă mi-ai deschis ușa inimii ca din întâmplare,

fiind parcă plămădită din dorința mea și din tenebrele timpului de un vis,

dar eu am simțit că ești cea trimisă să-mi fii pe pământ stea călăuzitoare

și să-mi scoți sufletul din întunericul în care așteptarea l-a ținut mulți ani închis.

Acum, de ce umbli tristă și deculță pe sub sălcii plângătoare,

cu sufletul învelit în voalul care ar trebui să acopere în urma noastră intrarea în paradis,

și ai lacrimi ce sclipesc în ochi ca diamantele sub razele de soare?

Oare, focul pe care l-am simțit mereu mocnind în sufletul tău, iar s-a aprins?

Eram foarte fericit când te vedeam în lumina Lunii zâmbind

în timp ce-ți împleteai părul în care strălucea apoi o floare...

Vreun înger întunecat ți-a arătat în globul de cristal pe cineva drag murind,

sau nu poți face față ispitei, transformată într-o continuă chemare,

venită de pe un tărâm ascuns dincolo de sălcii, unde ai văzut licărind

ceva ce crezi că este a fericirii divină întruchipare?

De vrei să pleci, eu nu pot să-ți stau în niciun fel în drum

și binecuvântarea mea te va însoți oriunde vei merge,

dar gândește-te bine ce vrei să faci fiindcă poți transforma în scrum

speranțele noastre, riscând să ai pe conștiință două suflete betege.