Mă întreb,
cum aș putea să-ți zugrăvesc pereții inimii în culori calde
și în dreptul ferestrei un imens arc de curcubeu,
ca sub bolta lui să-și facă cuib o pasăre măiastră
pe al cărui cântec să-l
Eu nu mă voi mai supăra niciodată
și te voi iubi mereu, de-acum înainte, așa cum ești,
cu tot ce ai bun, frumos și mai puțin frumos în tine,
pentru că știu că dacă mă vei face să sufăr iar
te
M-am așezat pe fotoliu, în fața unei cești cu cafea amară,
mi-am aprins din obișnuință nelipsita țigară
și privesc încă somnoros prin norișorii de fum
cum chipul nopții inexpresiv, ca o mască
Iubito, cad frunzele de tei
pe aleea pe car acum trec singur, visând;
aș vrea să mai simt cum te așezi pe genunchii mei
și să te aud iar, în hohote râzând.
Iubito, îți șoptesc cu nostalgie în
Sufletul meu
pământ roditor
întinde spre tine o mână nevazută
dorință disperată
și suspin de rugă
dar nicio picătură de iubire
balsam vindecător
din inima ta împietrită
nu mai vrea sa
Virtutea de a fi om se răsfață singură
atunci când constată că este văzută.
Cine o consideră drept calitate, se înșeală.
Virtutea de a fi om este în același timp o cerință și o ofertă,
o poartă
Te urmăresc cu privirea și cu sufletul de tristețe biciuit
cum treci pe drum, singură și îngândurată,
cu pasul greu, în umbrele castanilor adâncit,
de o dorință neîmplinită ori de teamă
Speranțele cutezătoare au crescut
ca florile de câmp printre mărăcini,
dar coasa îndoielii
nemiloasă peste ele a trecut
și viitorul a rămas ascuns în rădăcini.
De vei zâmbi, vor înflori din
Omul, în simplitatea înțelepciunii lui,
în vremea în care era îmbrăcat cu piei de animale
și se minuna privind cum Soarele și Luna
se rostogolesc pe rând deasupra pământului,
el ziua și ea
Am adunat nisipul înfierbântat de soare
din urmele în care s-au adâncit tălpile tale
înainte de a fi acoperite de geloasa mare
și l-am pus în buzunarul de la piept
lângă inimă
să-ți simt mereu
Îti aduci aminte, venerabilă doamnă,
că am fost și noi tineri, cu inimă zburdalnică?
pe atunci știam că viața noastră înseamnă
o scurgere de pasiune tainică și tumultoasă,
un fir verde și
Deschide-ți ochii sufletului
și ai să vezi în tine
cum lumina pură și sfântă
adusă de îngeri din sferele divine
încununează virtutea cu o aură strălucitoare
și te transformă pentru viață
în
Bună dimineata, iubita mea cu ochii expresivi și mari, asemănători celor de căprioară,
cu glasul dulce, melodios, a cărui amintire mi-a rămas în suflet și mă înfioară
continuu, ca ecoul sunetului
E liniște aparentă sub pleoapa mea închisă de un nor.
Caut înțelesuri în visele ce dorm neîmplinite în scorburile din păduri,
mânat cu biciul de un puternic și misterios fior
ce mi-a pus jug
Tăcerea ta este un răspuns,
o pedeapsă, un strigăt de indignare,
sau rodul unui gând ascuns
de a trage între noi perdeaua țesută de uitatre?
Ce vifor a trecut prin sufletul tău
de ți-au
Nu arunc cu pietre în ziua de ieri,
nici cu lauri în ziua de mâine.
O frunză uscată
nu poate aduce bucurie
nici nu poate răni,
dar poate aduce aminte
că în vremea când era vie
și se
Ca un lup flămând
gândul meu cutreieră stepa iluziilor
înțesată cu mărăcini.
Himerele despletite
se ascund sub măști din sidef
atârnate de speranțele
orbite cu străluciri otrăvitoare.
Mă
Mă întreb câte-o dată, adâncindu-mă cu întrebare în minte,
cine ar putea să-mi mai tulbure liniștea
care și-a așternută pledul printre morminte?
Oare să fie vântul când suflă mânios
stârnnind
Sunt ostenit de lunga așteptare,
primește-mă cu sufletul în casa ta
să-mi odihnesc speranțele și inima visătoare,
să învăț din nou să pot iubi, să pot ierta.
Te caut prin lume de multă
Am descuiat uși fermecate
cu cheia sufletului meu
și am înălțat cu visul coloane minunate
din dragoste și speranță
ca să fii protejată mereu.
Þi-am dăruit cu bucurie
forță din puterea mea
și
Vântul sorții
suflă aspru prin grădina vieții mele
și îmi scutură speranțele
cuibărite pe florile de cais.
Gândurile purtate de fluturi pe spate
pribegesc în căutarea ta prin vis,
fiind
Ne agățăm cu speranța
de fiecare clipă
ce vine din viitor,
ispită și promisiune
a bunului Creator...
Credem în viață,
însă murim fără vină
de cum sosim în lume
împinși cu hotărâre de o
Eternitatea melancolică a încremenit
în urmele lăsate de tălpile tale
pe plaja catifelată și caldă,
pe care gândul meu le sărută
fără să deranjeze stelele de mare,
ori vântul ce mângâie clipa
Jumătate de inimă
rănită
jumătate de suflet
ciobit
jumătate de dorință
ostenită
jumătate de gând
împietrit
jumătate de speranță
frântă
jumătate de dor
încărunțit
atât am