Numele ei

Am întâlnit-o prima dată pe stradă : cerșea și avea chipul nefericirii.Mi s-a făcut milă de ea și am luat-o acasă.În acea perioadă viața , care înainte se rotea prin timp calm și fără evenimente, mi-a fost pătrunsă , ca un fir incandescent, de nefericire.Din fericire, s-a îndrăgostit de un om-iluzie și m-a părăsit. Într-o dimineață a apărut în curtea casei un câine pricăjit, bătut și înfometat, care avea înfățișarea ghinionului.Făcându-mi-se milă , nu l-am alungat și l-am păstrat.Păstrez în memorie acea perioadă, fiindcă am avut parte numai de ghinioane : am avut un accident (ce-i drept minor) cu mașina, la servici am întocmit greșit niște acte importante, mi-am pierdut cardul, mi s-a stricat calculatorul, s-a spart o țeavă și mi s-a inundat casa, și altele.Spre norocul meu, într-o zi nu l-am mai găsit : plecase cu o cățea-spectru și nu s-a mai întors. Mă plimbam singur prin parc și am văzut un copil murdar dormind pe-o bancă.L-am trezit cu gândul să-i dau niște bani și am remarcat pe fața lui stigmatul plictisului.Avea niște ochi atât de triști , încât mi s-a făcut milă, imaginându-mi că era singur pe lume.Așa că, fiind celibatar și singur, l-am primit în casa mea.Nu pot să-mi explic de ce acel interval existențial a fost trăit într-un plictis enorm.Orice făceam, plictisul mă invada doborând digurile ridicate de singurătate , în care timpul curgea plăcut în compania cărților.Spleenul a luat sfârșit din ziua când copilul, săturat și plictisit de atmosfera sobră, a plecat împreună cu o fată-joc. Am întâlnit-o ultima dată pe aceeași stradă : râdea și avea fizionomia fericirii.M-am împrietenit cu ea și de atunci trăim împreună. Am uitat să vă spun numele ei : “Poezia “ .