Poezie
Ploaia
2 min lectură·
Mediu
Nu reușesc să mă divid în nevăzut,
Inventez un orb din privire în noapte căzut,
O parte dinlăuntru se aventurează într-un timp nenăscut,
Văd geneza luminii înfășurate în al materiei scut.
Mă învelesc cu vata norilor cumulus,
Defectele le transfigurez într-un surplus
De calități desfășurate într-un imens plus,
Ceilalți mă văd așa cum nu sunt, un uman minus.
Un fulger sfâșie țipătul din carnea tunetului,
Ca o incizie luminoasă pe fața brunetului
Și trasează o asimptotă pe coordonatele cerului,
Soarele în asfințit presară pe cer rugina fierului.
Începe să plouă, sevă de tristețe la figurat,
Ploaia bolborosește ca un ulei încins pe corpul orașului înfrigurat,
Îmi storc poezia îmbibată cu metafore și imagini
Și din apa spirituală creez cuvinte îmblânzite în pagini.
Copacii transpiră îmbrăcați în haine multiple de frunze caduce,
Vântul se agață de crengi și ploaia aduce,
Aș vrea să plouă în mine continuu, frenetic,
Să stingă flăcările în care arde eul meu eretic.
O ploaie infiltrată în sânge
Purifică durerea ce în gheare strange
O pasăre albă ce zboară prin vene,
O ploaie ce spală avânturi perene.
Și văd în ploaie fizionomia femeii visate
Ce cade din cerul iubirii pe caldarâmul emoțiilor virusate
De gelozii despicând întrebările acide, corozive,
Dacă în ea plouă cu amanți sau cu fidelități tardive.
003
0