Plictisul ca stare de plumb

M-am plictisit să număr pietrele din oameni să le scot cu privirea și să le sparg între două gânduri de bazalt pielea lor e ca o casă cu ferestre sparte prin care pătrunde vântul și le împrăștie măruntaiele din ochi s-a jupuit vederea și atârnă flască de pleoape M-am plictisit să tapetez pereții cu ore de plumb să pictez din culorile închipuirii femei care mor în mine iar frumusețea se scorojește și din resturi rânjește urâțenia M-am plictisit să ascult cum cântă în mine secundă de secundă suferința într-un cor disonant cum se multiplică precum o epidemie ce devastează corpul și cum mă divide apoi în fragmentele morții încerc să pun bandajele poeziei pe rana puroindă din care se scurg zombii coloana răsucită îmi încovoiază verticalitatea simt gravitația cum îmi sfărâmă vertebrele existențiale pune căluș voinței îmbătrânite prematur și îmi sudează de tălpi pământul M-am plictisit să vibrez în fața esteticului când imundul se joacă cu emoțiile fragile îmi înăbușă elanul și îl diluează în moleșeli de ipohondru sunt străbătut de un mort ce-și lasă hainele de țărână murdărind organele spleenul ca stare e ca un cimitir cu toate mormintele profanate M-am plictisit.