Fericirea și nefericirea 155. Adevărul și minciuna 4. Suferința 113

De omul fericit nu se poate lipi cealaltă fațetă a vieții, întunecată, insidioasă și tenebroasă, umplută cu zădărnicii, frământări, angoase și anxietăți, cu suferința ce a uzurpat fericirea, considerându-se arhetip al entităților omului. Omului fericit Dumnezeu îi așază în suflet iubirea divină, a cărei energie pură face ca mecanismul vieții sale să funcționeze perfect, căci omul fericit are o singură stare definind beatitudinea, un eu reflectând altruismul, un suflet în care vibrează armonia, și un spirit care comunică cu spiritul divin. Suntem plini de iluzii, care ne creează simulacre euforice și entuziaste, și acestea ne deformează percepția obiectivă asupra vieții, în schimb adevărurile se află într-o penurie, micșorându-se în timp, fiindcă sunt respinse de structura și matricea noastre existențiale, iar minciunile cu cohorta lor de iluzii, sunt atât de comode, încât se așază confortabil în gândire, vibrând în mistificări. Am antifonat suferința, pentru a nu-i mai auzi strigătele sinistre și înfricoșătoare, acum îi simțeam însă vibrațiile deranjante, ca niște zvâcnete nedefinite și nedeslușite, ce-mi perturbau calmul. Suferința a făcut din agitație o zvârcolire sincopată, pe care caut să o anihilez cu răbdarea construită cu meticulozitate, dezmembrând nerăbdarea irațională și absurdă, pe care spiritul o transformă în ritm dinamic, în care stresul rătăcește printre activități fertile.