Cunoastere transcendentala

Să ne-ascultăm tăcerile, cu siguranță vorbesc. Singurătatea își face cuib în plânsul interior, iar zâmbetul senin dezmorțește blazarea și așterne peste melancolii vălul bunei dispoziții. Ochii speriați de neadevăruri cheamă chipul același atât în cer cât și pe pământ. Ne recunoaștem rădăcinile primordiale în semeni, căci suntem schimb de lacrimi pentru-o fericire. Cuvântul magic – limbajul poetic – zidește împlinirile în jurul ființei și creează “casa” poeziei cu ferestrele “unui gând” flămând de sensuri lirice. În singurătate rădăcinile sinelui cresc, însă se rup rădăcinile cu lumea. Poeții țintesc în zborul lor liric să atingă stelele prin transfigurarea artei în metafizica trăirii.Ei sunt cel mai aproape de transcendent pe care caută să-l cunoască prin instrumentele poeziei. Dorința de cunoaștere transcendentală vine din dorința explicării ființei poetice, entitate care nu se vede, dar care există fiind creatoarea poeziilor, căci este greu de crezut că ființa laică , corpul material murdărit și pângărit de mizeriile vieții profane este autorul creației lirice.Ea își însușește în mod abuziv și nedrept creația poetică realizată prin efort , gândire lirică și talent de ființa care nu se vede, ființa poetică.